Frica noastră de schimbare, de a păşi în sfera unor
noi realităţi, este atât de adâncă, încât ne agăţăm cu disperare de lumea pe
care o cunoaştem. Adeseori confundăm familiaritatea cu siguranţa. Confortul
perceput a ceea ce este familiar ne face să trăim iluzia propriilor poveşti.
Însă întrebarea asupra căreia ar trebui să meditam este: Suntem cu adevărat
în siguranţă, în cadrul acestor poveşti? În loc să riscăm, ne agăţăm de
ceea ce avem şi ne opunem incertitudinii necunoscutului.
Am citit cândva o poveste despre o
femeie care a înotat de-a lungul unui lac, ţinând o piatră în mână. Când
această femeie s-a apropiat de mijlocul lacului, a început să se scufunde din
cauza greutăţii pietrei. “Aruncă piatra!”, i-au strigat nişte oameni care
priveau de pe mal. Însă femeia a continuat să înoate, dispărând din când în
când sub apă. “Aruncă piatra!”, strigau mai puternic cei care priveau. Femeia a
ajuns în centrul lacului şi părea că nu mai are putere. Din nou, oamenii o
îndemnau: “Aruncă piatra!” În clipa în care femeia a dispărut sub apă pentru
ultima oară, au auzit-o spunând: “Nu pot. Este a mea.”
Majoritatea dintre noi am petrecut
prea mult timp împotrivindu-ne dramelor şi nu am căutat înţelepciunea din
fiecare dintre aspectele, credinţele şi circumstanţele nedorite.
Împotrivirea ne închide în interiorul
durerii emoţionale a unei situaţii, în realitatea pe care vrem cel mai mult să
o schimbăm. Rezistenţa apare din dorinţa ca situaţia şi circumstanţele din
prezent să fie diferite. Până şi cea mai mică năzuinţă ca lucrurile să se
schimbe poate crea stări multiple de împotrivire interioară. Fie că ne opunem
întregii poveşti sau doar unei anumite părţi, această rezistenţă ne creează
dezechilibre lăuntrice. Actionează pe post de lipici, ataşându-ne chiar de
sentimentele şi credinţele de care vrem cel mai mult să scăpam. Deşi pare o
acţiune inversă, primul lucru pe care trebuie să-l facem pentru a ne vindeca
este să acceptăm tot ce am respins. Persistă ceea ce respingeţi. Dacă
interpretaţi această frază cu inima, veţi avea puterea de a face schimbări
permanente şi sănătoase în toate domeniile existenţiale. Chiar dacă îi învăţ
mereu pe ceilalţi să se accepte în totalitate, majoritatea oamenilor continuă
să-şi urască unele aspecte din viaţă. Nu contează ipostazele despre care este
vorba – relaţiile, părinţii, felul în care arată trupul sau veniturile –
deoarece împotrivirea şi vindecarea nu se împacă. Aşadar, în cazul în care
alegeţi să respingeţi ceva în viaţă – dacă judecaţi, urâţi sau dispreţuiţi acel
aspect – vă garantez că problema va persista.
Împotrivirea ne neagă linistea
interioară şi finalul fericit pe care ni-l dorim. Este motivul pentru care
rămânem mereu la fel. A ne opune în a păşi mai departe şi în a ne înfrunta
problemele reprezintă cauza comportamentelor noastre repetitive. Respingerea a
ceea ce este ne goleşte de energie vitală şi ne blochează fluxul natural al
evoluţiei.
Împotrivirea noastră este declanşată
ori de câte ori considerăm că ceva nu este în regulă cu noi înşine, cu ceilalţi
şi cu lumea în care trăim. Credinţa interioară care ne fixează împotrivirea
spune: N-ar trebui ca lucrurile să arate aşa. Ne cheltuim apoi toată
energia străduindu-ne să ne modificăm realitatea circumstanţelor. Vă pot spune
cu siguranţă un singur lucru: respingerea a ceea ce este nu va face ca
problemele să dispară. Pentru a ne transcende suferinţa, trebuie să ne depăşim
instinctul de a ţine strâns şi, totodată, să ne predăm alternativei de a nu mai
opune rezistenţă. Orice dorim să schimbăm, lucrurile de care ne este frică, care
ne supără sau refuzăm să le acceptăm, ne vor menţine legaţi de trecut, ataşaţi
de poveştile noastre şi de credinţele umbrei care le conduc.
Abandonarea în faţa a ceea ce este ne
cere să ne înmuiem inimile, să renunţăm la aşteptările care subzistă în poveştile
noastre şi să acceptăm orice ne prezintă viaţa. Renunţarea în faţa tuturor
ingredientelor care ne alcătuiesc viaţa ne invită să ne ascultăm cu urechi
sincere mesajul mai adânc al durerii, fără să fim opriţi de concluziile
obişnuite emise de Cutia Umbrei. Numai atunci când vom accepta faptul că ne
agăţăm de confortul poveştilor noastre, vom putea renunţa la a mai opune
rezistenţă şi vom dobândi înţelepciunea provenită din experienţele de viaţă.
Doar prin luarea unei noi decizii de a
ne folosi poveştile ca să ne iubim pe noi înşine, mai degrabă decât să ne
pedepsim prin intermediul lor, vom reuşi să ne eliberăm pentru a le utiliza în
scopul în care au fost create. Vă promit că, dacă nu mai opuneti rezistenţă,
dacă vă daţi demisia din poziţia de Director General al Universului şi
renunţaţi la rolul principal al dramei voastre, viaţa vi se va simplifica şi
veţi reuşi să vă auziţi chemarea profundă a sufletului.
Revendicarea propriei puteri
Dacă aş putea schimba doar una dintre
problemele omeneşti, aş izbăvi toată lumea de suferinţa de nesuportat de a fi
victimă. Problema la această dorinţă este că nu am puterea de a elibera pe
nimeni de nimic, inclusiv de starea de a fi o victimă. Numai voi vă puteţi
elibera pe voi înşivă. Orice persoană pe care am întâlnit-o are o poveste
despre cum a fost cândva victimizată. Mulţi dăm vina pe părinţii noştri, în
timp ce alţii îi învinuiesc pe profesori, pe foştii parteneri, pe liderii
religioşi, pe prieteni sau pe bunici. Mulţi considerăm că am fost trataţi rău
la serviciu, că familia a profitat de noi, că am fost abandonaţi de către
Dumnezeu, sau victimizati de viaţă în general. Povestea de a fi victimă ne
spune că undeva pe parcursul drumului ni s-a făcut un rău şi că aceasta este
cauza durerii. Iată un scenariu care ne va limita şi ne va lipsi de puterea
personală, atât timp cât vom continua să credem în el.
Mulţi am adunat dovezi serioase pentru
a ne valida percepţia că suntem o victimă a vieţii. Iar aceasta este, cu
siguranţă, una dintre modalităţile prin care ne putem privi existenţa. Dacă o
privim din perspectiva că nu suntem co-creatorii propriei realităţi, atunci ni
s-a creat o nedreptate. Însă, dacă ne schimbăm viziunea, descoperim o realitate
mai puternică şi mai amplă care ne spune că suntem co-creatorii existenţei
noastre. Prin această nouă perspectivă, putem accepta tot ce ni s-a întâmplat
ca fiind exact ceea ce am avut nevoie pentru a înflori la adevăratul nostru
potenţial şi a merge mai departe în viaţă. Atâta timp cât vom dori să obţinem
ceva de la poveştile noastre, nu vom reuşi vreodată să ieşim din sfera lor.
Fără să ne dăm seama măcar, majoritatea dintre noi ne simţim foarte bine atunci
când dăm vina pe ceilalţi. Există o satisfacţie interioară ce provine din
arătarea cu degetul şi din atribuirea vinei. Facem orice pentru a evita să ne
asumăm responsabilitatea rolului din drama noastră.
Dar a considera că ceilalţi greşesc şi
a nu renunţa la durerea din trecut ne fac să ne condamnăm la o viaţă de
limitări şi de nefericire. Şi, atâta vreme cât dăm vina pe alţii pentru ceea ce
ni se întâmplă, nu avem libertate, deoarece resentimentele ne ţin legaţi de
acei oameni şi de acele circumstanţe care nu ne plac. Atâta timp cât vom purta
acea sămânţă a resentimentului în inimă, va trebui să ne creăm un fel de
durere, dramă sau nemulţumire în viaţă pentru a menţine jocul vinei. Mulţi
dintre noi şi-au luat un adevărat angajament interior de a spune: “Uite ce
mi-ai facut…” Indiferent cât de mult ne luptăm în lumea exterioară pentru a
ne face vieţile minunate, acest angajament interior de a-i face pe ceilalţi
vinovaţi va învinge, în cele din urmă. Ne va dirija comportamentul şi ne va
crea experienţa care să ne demonstreze că avem dreptate: că ni s-a creat o
nedreptate şi că, într-un fel, acea inechitate ne-a deteriorat capacitatea de a
ne manifesta rezultatele dorite. Atâta vreme cât suntem hotărâţi să fim
victimele altei persoane, va trebui să găsim o cale de a ne autosabota, pentru
a ne justifica resentimentele.
Singura ieşire din această capcană
este să vă asumaţi responsabilitatea. La un nivel mai profund, evităm să ne
luăm întreaga răspundere pentru întâmplările din viaţă. Facem acest lucru
deoarece, prin asumarea responsabilităţii, simţim adesea că absolvim de vină pe
cineva care ne-a rănit. Însă, în realitate, asumarea responsabilităţii este
unica modalitate prin care ne putem absolvi noi înşine de acea vină. De fapt,
vom constata că aptitudinile pe care ni le-am dezvoltat, ca şi durerea acută,
au fost părţi necesare ale procesului prin care am trecut. Asumarea adevăratei responsabilităţi
constituie un proces şi e unica modalitate de a ieşi din postura de victimă.
Presupune să recunoaştem că suntem co-creatorii dramelor pe care le-am trăit.
Asumarea responsabilităţii ne cere să extragem înţelepciunea din experienţele
de viaţă şi să descoperim darurile pe care le au de oferit şi să învăţăm
lecţiile dureroase din fiecare experienţă.
Responsabilitatea este destinaţia
supremă, însă dacă avem resentimente profunde, trebuie să le găsim şi să le
tratam. Altfel, vor continua să ne otrăvească psihicul, să ne saboteze valoarea
de sine şi să ne distugă viaţa visurilor noastre. Vom rămâne în sfera poveştii
proprii până când vom extrage lecţiile şi înţelepciunea de care avem nevoie,
astfel încât să oferim lumii contribuţia noastră unică. Este important să
înţelegem că noi suntem cei care ne-am creat dramele – cu toată măreţia şi
disperarea lor – în scopul de a învăţa lecţiile necesare. Poveştile conţin
întreaga înţelepciune de care avem nevoie, pentru a deveni oamenii care dorim
să fim.
Lecţiile fiecăruia diferă. Fiecare a
înregistrat alte succese şi eşecuri şi a avut lecţii distincte de învăţat. Însă
călăuzirea Divină ne-a folosit în fiecare existenţă a vieţii, arătându-ne mai
clar cine suntem şi oferindu-ne exact ce avem nevoie pentru a ne îndeplini
scopul unic. Poveştile din viaţa fiecăruia ne-au echipat cu un anumit set de
aptitudini şi cu o anume înţelepciune pe care trebuie să o aducem în lume.
Pentru a trăi în afara poveştilor personale, trebuie să trecem cu
îndrăzneală prin vieţile noastre pline de drame şi să începem procesul de
acceptare şi de iubire a tot ceea ce suntem şi a ceea ce nu suntem. Trebuie să
ne facem timp pentru a ne analiza fiecare capitol din viaţă, dezvăluind
locurile în care suntem încă blocaţi, răniţi sau incompleti. Trebuie să ne luăm
angajamentul de a renunţa la resentimente şi la învinuirea celorlalţi pentru
starea în care se află viaţa noastră. Trebuie să fim dispuşi să ne asumăm
responsabilitatea pentru circumstanţele curente şi să dăm drumul la tot bagajul
pe care încă îl mai purtăm din trecut. Trebuie să ne luăm angajamentul de a
păşi pe calea dramelor personale şi de a ne împăca pentru totdeauna cu
poveştile noastre!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu