Love is life

Iubirea ne deschide calea spre spiritualitate, spre armonia sufletelor si frumusetea universului, caci doar iubirea se daruie neconditionat, fara teama de sacrificiu si fara a pretinde nimic in schimb. Si astfel il inalta si il innobileaza pe om. „Cel ce nu iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu este iubire” spune apostolul Ioan

"Iubirea este inrudirea omului cu Dumnezeu.Ea uneste la maxim persoanele umane fara sa le confunde.In iubire se arata plenitudinea existentei."Dumitru Staniloae






click to create your own

17 septembrie 2014

Iubirea nu este finita si nu are termen de garantie



Capacitatea de a iubi este apanajul unei inimi deschise, in contextul unei minti disciplinate. Da, si asta se antreneaza, se exerseaza, necesita constienta si transformare permanenta, pentru a depasi mereu limitele din cap, care-ti pot arunca in fata scuza “eu atat si doar asa pot sa iubesc”. In iubire nu ai nevoie de umbrela sau de scuturi, ele pot opri durerea sa ajunga la tine, dar opresc si iubirea in acelasi timp, generand si mai multa durere. In iubire, nu e ca si cand ai un stoc limitat si esti nevoit sa dau cu portia, ca sa-ti ajunga toata viata. Legile iubirii sunt altele, nu tin de timp si spatiu, nu e nimic ce poate fi contorizat si masurat. Iar iubirea, odata simtita si daruita nu se poate anula pe sine, nu poate fi ceruta inapoi si nu poate fi pretinsa. Iubirea nu tine nici macar de celalalt, ci de capacitatea ta de a (te) iubi. Vei intalni multe oglinzi ale tale, pentru a te ajuta sa intelegi asta si sa traiesti in si cu iubire. Noi credem ca iubirea poate fi impartasita cuiva anume sau cu un numar limitat de oameni, intr-o viata. Dar daca ne uitam cu atentie, partenerii nostri, oamenii din viata noastra, seamana destul de mult si ating cam aceleasi “butoane” ale fiintei noastre. De cate ori, la inceputul unei relatii noi, nu ai spus “de data asta e diferit, omul acesta e diferit”, apoi, cu timpul, ai inceput sa vezi asemanarile cu cele trecute? Poate ca schimbam contextul, schimbam oamenii, dar o facem pentru ca avem nevoie de stimuli tot mai puternici pentru trezirea sufletului. Ne chemam experientele care sa ne provoace sa ne privim, sa ne cunoastem, sa ne iubim, sa ne deschidem spre cine suntem. Iubirea nu tine nici macar de conditii de viata sau circumstante. Cata vreme suntem in viata, iubirea e cu noi, in noi. Nu depinde de ceva exterior, sau de trecerea timpului. Orice om pe care-l cunosti, chiar daca fizic pleaca departe la un moment dat, ramane in constiinta si sufletul tau. Culmea, cu iubire, indiferent de povestile pe care ti le spui despre el. Iubirea nu este selectiva. Si chiar de credem ca in unele relatii iubim si in altele nu, adevarul este ca orice relatie am creat vreodata, orice legatura cu oameni sau alte fiinte, are la baza iubirea, fundatia este iubirea… barem un graunte acolo, orice forma i-am fi dat ulterior. Iubirea nu expira, nu se sfarsestesi nici nu incepe undeva. Doar convingerile o aseaza in forme si timp.
Pana si in durere se afla iubire. Ne chemam experiente ale durerii, sufletul nostru le cheama.. din iubire. E o chemare la trezire, la intrupare a iubirii. Si pentru asta, uneori e nevoie de durerea transformatoare si deschizatoare a inimii. Dar aceste experiente sunt din iubire de… noi. Sunt un strigat al fragmentelor sufletului care vin spre intregire. Iubirea nu tine de cat de merituosi sunt ceilalti. Iubirea este ce si cine suntem. Ei nu sunt in vreo competitie, pentru a castiga dreptul de a fi in inima noastra. Nu au vreo reduta de castigat. Asta e doar subiect de tabloid si reviste glossy. Ei, oamenii, sunt deja acolo. Noi toti suntem… in inima tuturor, de la inceput, de dinainte de a scrie, citi si intelege asta. Iubirea pe care o primim nu trebuie sa fie meritata. Nu e nevoie sa ne chinuim sa o castigam. Ar insemna ca nu o avem deja, ca nu o suntem deja.. Iubirea nu poate fi analizata, nu are criterii de evaluare si nu asteapta. Ea imbraca tot ce atinge. Iubirea nu e un ceva de gasit, de recuperat, de castigat. Iubirea este cine suntem, unde suntem, in tot. Nu e nevoie sa alergam spre ea, ci sa ne desprindem de ceea ce o acopera si ne cufunda in uitare. Iubirea este Constienta de sine. E viata. Esti tu. Sunt eu.

Nicoleta Svarlefus

Recunostinta



Nu m-am simţit niciodată ajutată, asistând la încercarea disperată a cuiva de a face ceva pentru mine, de a mă salva din propria-mi neputinţă, de a mă împinge “înainte” sau de a mă schimba. I-am simţit frica şi am bătut în retragere. Am simţit că intenţia este mai degrabă de a se ajuta pe sine, de a face ceva pentru a creşte în proprii ochi, de a mă schimba pentru confortul său, de a mă manipula, decât de a-mi fi sprijin real. Le mulţumesc însă, tuturor celor care au procedat astfel, pentru tot ce m-au învăţat despre ce-mi place să fiu, pentru tot ce m-au provocat să-mi amintesc despre mine. M-am simţit însă mereu ajutată cu adevărat, când cineva m-a lăsat să-i simt iubirea, m-a îmbrăţişat sau m-a asigurat, chiar şi de la distanţă, că e acolo, pentru mine, dacă am nevoie de ceva. M-a ajutat mereu acela care m-a strâns de mâna şi mi-a amintit cine sunt, ce putere am. 
M-a ajutat cel care, uitându-se în ochii mei, mi-a spus: “cred în tine!”. M-a ajutat real fiecare om care a trecut delicat prin viaţa mea şi, în loc să-mi spună cum să fac un lucru, m-a provocat să găsesc singură calea. M-a ajutat enorm mâna care, în loc să mă forţeze să merg, m-a mângâiat şi mi-a strâns-o încet pe-a mea, a siguranţă şi compasiune. M-a ajutat cel care, văzând cum mă critic, mi-a amintit ceva frumos pe care-l uitasem despre mine. Nu m-a ajutat cel care a decis singur că am nevoie de ajutor, ci cel care a aşteptat, cu răbdare şi smerenie, să decid asta singură. M-a ajutat acela care nu s-a chinuit să mă convingă că eu greşesc iar el are dreptate, ci m-a inspirat prin cine este şi face. M-a ajutat cât nu voi putea vreodată exprima în cuvinte, acela care m-a iertat şi a rămas lângă mine chiar şi când nu a fost de acord cu alegerile mele. Şi cel care, în loc să-mi ceară, mi-a dăruit. Şi cel care şi-a lăsat inima deschisă în prezenţa mea. Şi cel care a fost bun şi luminos, inspirându-mă să fiu la fel. Şi cel care mi-a spus adevărul, chiar dacă m-a durut. Toţi cei care m-au iubit, chiar şi atunci când am meritat cel mai puţin, m-au transformat mereu într-un om mai bun decât am crezut că pot fi vreodată şi m-au învăţat ceva ce cândva puteam doar să rostesc, fără a şti să simt: recunoştinţă!

Nicoleta Svarlefus

Linistea din mine



Ani buni din viata am fugit de singuratate, de acele clipe doar cu mine. Ori de cate ori se iveau ocazii de a sta singura, cautam repede pe cineva sau ceva sa-mi tina companie… Prezenta mea nu era de ajuns. O cautam pe a altcuiva. Chemam mereu pe cineva sa ma insoteasca, sa acopere ceva ce lipsea in mine, sa umple un gol. Nu stiam ca acel cineva era atat de aproape si-l cautam in afara mea. Cautam in lumea exterioara bucuria, binele, linistea, siguranta. Iar cand ramaneam singura, ma cufundam in tristete si-mi plangeam de mila.
Acum iubesc momentele de solitudine, in care ma pot cufunda in fiinta mea, ma pot vedea mai usor, imi pot auzi inima si imi pot urma drumurile interioare…drumuri care uneori ma invita in suferinta, o suferinta care acum e placuta si nu patetica, binecuvantata si nu respinsa. Alteori, drumurile din mine ma invita in bucurie, iubire, recunostinta si celebrare…
Am invatat sa ma ascult, sa ma primesc in viata mea, in fiecare moment oricum ar fi el. Am invatat sa ma iubesc si sa ma accept, chiar si in momentele in care uit cine sunt si ma trezesc sabotandu-ma sau pierzandu-mi increderea si entuziasmul. Am invatat ca totul e bine cu mine asa cum este. Ca nu e nimic in neregula, niciodata, decat daca eu aleg sa vad astfel lucrurile.
Am invatat sa las linistea sa se aseze in mine si astfel nu mai am de ce sa fug. Am inteles ca ori de cate ori cautam o cale de evadare din singuratate, cautam de fapt o cale sa fug de mine, de gandurile mele, de agitatia din capul meu.
Acum nu mai fug nicaieri. Si oriunde merg, imi simt prezenta, inainte de a o simti si vedea pe a altora. Sunt recunoscatoare pentru fiecare moment de solitudine, il primesc cu iubire si ma bucur de el asa cum este. Sunt recunoscatoare pentru fiecare moment de tacere, in care ma aud, ma simt, IL aud si-L simt pe Dumnezeu.

 Nicoleta Svarlefus


Calatorie in inima!



Am renuntat sa-mi mai doresc, sa ma atasez, sa ravnesc, sa ma zbat, sa lupt. Nu-mi mai fac planuri, nu mai astept. Ma las dusa de ceva, un ceva pe care l-am simtit mai presus de mine si mai constient de ceea ce e bine pentru mine. Ma bucur de fiecare clipa in care reusesc sa ascult, sa primesc mesajul ghidului meu interior, conectat la tot ce este, mana in mana cu Dumnezeu. Am inteles ca in starea de pace si in prezent sunt inspirata, trece prin mine tot ce am nevoie sa stiu, sa fac, sa simt, sa creez. Nu mai cred ca-mi apartine tot ce fac sau creez. Este un dar pe care il primesc si il dau mai departe. Si, desi aparent tot ce fac vine din mine, de fapt vine de undeva de dincolo de mine, din Universul infinit. Am inteles ca am primit si primesc exact ce am nevoie, exact in momentul potrivit. Ca nu exista nimic care sa vina prea devreme si nimic care sa vina prea tarziu. Ca binele meu cel mai inalt a fost stabilit de mine cu mult timp in urma, inainte sa fiu aici, inainte sa ma nasc. Si mi-l pot aminti doar atunci cand las totul sa fie, cand accept, primesc, iubesc, daruiesc. Cand curg odata cu fluviul si celebrez fiecare moment asa cum este, fara sa ma opun la nimic. Cand am incredere, cand ma dau la o parte din calea lui Dumnezeu si ii permit sa ma inspire. Cand imi dau voie sa fiu.
Am inteles ca in afara de iubire nu exista nimic. Si tot ce am crezut ca exista in afara iubirii este doar iluzie. Si ca suferinta nu exista decat in afara iubirii, in minte, in iluzie. Am inteles ca a fi destept sau avut nu e totuna cu a fi fericit si ca realizarea despre care vorbeste atata lume si pe care mi-o doream si eu este doar o alta iluzie care ma proiecta in nefericire. Ca nu e nevoie de asteptari, planuri, scopuri. Nu e nevoie nici macar sa cauti, pentru ca excat cand te opresti, afli tot ce e necesar sa stii. Ca intentia este mult mai puternica decat dorinta, ea porneste din inima. Ca “realizarea” cu adevarat importanta este cea a inimii mele. Si ca nu am bucurie mai mare decat calatoria in interiorul ei, experimentand straturi tot mai profunde ale iubirii. Ca nu exista adevar exterior, ci doar adevarul interior. Ca a da si a primi este acelasi lucru in realitate. Ca totul e bine asa cum este, totul este perfect, este Dumnezeu! Multumesc!

Nicoleta Svarlefus


Cum să te aperi de griji



Oprește-te. Oprește-te puțin. Ieși din acest cerc vicios. Și dă-ți voie să te liniștești…

Să ne reflectăm mai întâi la ce înseamnă o minte prinsă în strânsoarea unor cercuri vicioase. Ei bine, unul dintre cazurile cele mai evidente pe care cu toții le cunoaștem este “fenomenul îngrijorării”. Medicul îți spune că trebuie să te operezi și că data operației a fost stabilită, așa că, automat, începi să îți faci griji pentru asta. Iar din moment în care ai aflat, îngrijorarea îți taie pofta de mâncare și nu poți dormi bine. Și, cu toate acestea, nu te poți opri să nu îți faci griji în continuare și, prin urmare, te vei îngrijora în plus, iar apoi vei fi îngrijorat de faptul că ești îngrijorat pentru ca, în cele din urmă, să îți dai seama că este o situație absurdă și să te superi pe tine pentru că faci asta și să fii îngrijorat pentru că ești îngrijorat pentru că ești îngrijorat. Acesta este un cerc vicios. Iar acum întrebarea: poți să îți faci mintea “să tacă”? Nu e așa că este dificil? Pentru că mintea pare a fi ca o maimuță care tot sare în sus și în jos, trăncănind într-una. Și îți dai seama că nu o poți opri.

Cei mai mulți oameni își dedica viețile încercării de a-și menține mintea ocupată și se simt extrem de inconfortabil în tăcere. Când ești singur, când nimeni nu spune nimic, când nu e nimic de făcut, există doar acestă îngrijorare, această lipsă de distragere a atenției: “am fost lăsat cu mine însumi și vreau să fug de mine, mereu vreau să fug de mine. De aceea mă duc la film, de aceea citesc povești misterioase, de aceea ies în oraș, de aceea mă îmbăt sau orice altceva. Nu vreau să fiu cu mine însumi. Mă simt ciudat”.

Bine, bine, dar de ce vrei să fugi de tine însuți? Ce este atât de rău în asta? De ce vrei să uiți de tine? De ce vrei să te comporți astfel? Pentru că ești dependent de gânduri. Iar acesta este un drog. Unul periculos.

Gândirea compulsivă, continuă și continuă și continuă tot timpul. Este un obicei. Deci, există o dificultate în a opri această activitate, iar tu chiar trebuie să o oprești dacă nu vrei să îți pierzi mințile. Pentru că dacă eu vorbesc tot timpul, nu o să aud niciodată ceea ce spune altcineva și voi ajunge în situația în care nu voi avea de vorbit despre nimic altceva în afară de propria vorbărie. Și astfel, în exact același fel, dacă gândesc tot timpul, nu voi avea nimic altceva la care să mă gândesc în afară de propriile gânduri. Prin urmare, pentru a avea ceva la care să te gândești, există momente când, pur și simplu, trebuie să te oprești din gândit.

Ei bine, și cum faci asta? Prima regulă este să nu încerci, pentru că, dacă încerci, vei fi la fel ca un om care încearcă să netezească unduirile apei cu un ciocan. Iar tot ce vei reuși va fi să o tulburi și mai mult. Însă, în același fel în care unduirile apei se liniștesc de la sine, va trebui să știi cum să îți lași mintea în pace. Și se va liniști de la sine.”

Alan Watts
(6 ianuarie 1915 – 16 noiembrie 1973)


16 septembrie 2014

Scrisoare memorabila a unui tata catre fiica sa



Psihologul Kelly Flanagan, tată a trei copii, este binecunoscut pentru părerile sale şi pentru sfaturile minunate pe care le oferă pe blogul său. De data aceasta, bărbatul i-a scris fiicei sale o scrisoare impresionantă, din care să înveţe despre lume.
“Draga mea,
În timp ce scriu asta, mă aflu în raionul de machiaj al magazinului din apropierea casei noastre. Un prieten mi-a scris recent că această zonă este cel mai opresiv loc de pe planetă şi am vrut să văd la ce s-a referit.
Iar acum, că mă aflu aici, încep să fiu de acord cu el. Cuvintele au putere, iar cuvintele de pe displayul acestui raion au mare putere. Cuvinte şi sintagme de genul: aspect fără imperfecţiuni, putere lichidă, lupta cu vârsta, întinerire instantanee sau frumuseţe naturală.
Atunci când ai o fată începi să realizezi că este la fel de puternică precum ceilalţi din casă – o forţă căreia nu i te poţi împotrivi, un suflet care aleargă după aceeaşi viaţă şi după aceleaşi pasiuni ca acelea ale unui bărbat.
Însă, atunci când te afli în raionul de machiaj, începi să realizezi că cei mai mulţi dintre oameni nu o vor vedea în felul acesta. O vor vedea ca pe o faţă drăguţă şi un corp de care să se bucure. Şi îi vor spune că trebuie să arate într-un anumit mod pentru ca părerile ei să poată conta.
Dar cuvintele au putere şi poate, poate, cuvintele unui tată pot să concureze cu cuvintele întregii lumi. Poate cuvintele unui tată pot să o scoată pe fiica sa din această provocare a unei ruşini instituţionalizate şi să o facă să îşi preţuiască frumuseţea.
Cuvintele unui tată nu sunt diferite, însă au un sens radical diferit:
Rezistenţă briliantă:
Fie ca rezistenţa ta să aparţină inimii şi nu unghiilor tale. Fie ca tu să descoperi ceea ce eşti şi cu tenacitate să trăieşti exact cum îşi doreşti.
Alege-ţi visul:
Dar nu de pe raftul cu produse de înfrumuseţare. Găseşte-ţi liniştea interioară, acolo a fost plantat visul tău cel mai arzător. Descoperă ce vrei să faci pe lumea asta. Şi, atunci când ai ales, urmează-ţi visul, cu integritate şi cu speranţă.
Dezbrăcată:
Lumea vrea să te dezbraci de haine. Te rog, păstrează-le pe tine. Dar da-ţi mănuşile jos. Nu da cu pumnul. Spune ce este în sufletul tău. Fii vulnerabilă. Asumă-ţi riscuri. Iubeşte o lume care abia ştie ce înseamnă să te iubesti pe tine. Fii deschisă şi abandonează-te iubirii.
Infailibilă:
Să fii mereu conştientă, înfailibil, că perfecţiunea nu există. Este doar o iluzie creată de cei care sunt interesaţi de portofelul tău. Dacă alegi să urmăreşti perfecţiunea, fă-o în materie de graţie şi delicateţe: a ta şi a celor din jur.
Înfrângerea vârstei:
Pielea ţi se va rida şi tinereţea va dispărea, însă sufletul tău nu va avea niciodată vârstă. Va şti întotdeauna cum să se joace, cum să se bucure şi cum să îi facă plăcere. Sper ca întotdeauna să îşi păstrezi spiritul tânăr.
Rezultat fără imperfecţiuni:
“Rezultatul” tău nu are nimic de-a face cu felul în care arată tenul tău astăzi, totul se rezumă la ultima zi a vieţii tale. Sper să devii din ce în ce mai înţeleaptă, iar iubirea ta să fie atât de mare încât să îi poţi îmbrăţişa pe toţi cei din jur.
Micuţo, iubeşti tot ce este roz şi voi înţelege dacă într-o zi machiajul va fi important pentru tine. Dar sper ca două cuvinte să rămână cele mai importante, acele cuvinte pe care mi le spui în fiecare seară atunci când te întreb: <<Unde eşti cel mai frumoasă?>>. Aceste cuvinte sunt atât de “strălucitoare” încât niciun fond de ten nu le va putea acoperi vreodată.

Unde eşti cel mai frumoasă?
Pe interior!

Din inima mea pentru inima ta,
Tati.”
Sursa net



13 septembrie 2014

Cum sa iti gasesti jumatatea?


Niciodata, nimic. Degeaba il cautam, il vrem, alergam dupa el, „celalalt“ nu se hotaraste sa intre in viata noastra. De ce? Ce il blocheaza? Analiza si sfaturi pentru a se face disponibil pentru dragoste…
„Astazi, intalnirea amoroasa este idealizata, cautata cu ardoare“, constata psihanalistul Gérard Bonnet, „dar asta nu inseamna totusi ca suntem pregatiti, in realitate, sa facem loc unei alte persoane in viata noastra de zi cu zi.“ Altfel spus, ea ar depinde cel putin la fel de mult de dorinta noastra inconstienta precum si de vointa. Oricat de sincera ar fi ea.

FANTOMELE TRECUTULUI
Psihanalistul continua argumentarea explicand ca o intalnire amoroasa nu este niciodata cea intre doua persoane, ci aceea dintre doua dorinte: „Acest lucru se produce atunci cand ne dam seama ca dorinta noastra este asemanatoare cu a celuilalt. Dar, de asemenea, trebuie sa ne ascultam propriul eu pentru a-l percepe, pentru a ne lasa tulburati si deranjati de el“. Orice intalnire amoroasa este o bulversare. A simturilor, a emotiilor, a obiceiurilor. Un cutremur pe care cultura controlului de azi nu ne pregateste mereu sa il „incasam“.
A.I., 42 de ani, celibatar de trei ani si tata al unui baietel de sapte ani, marturiseste ca a preferat sa joace cartea stabilitatii decat sa isi vada modul de viata transformat de o femeie „capricioasa si fantastica“, mama a doua fiice, de patru si sapte ani, de care, totusi, era indragostit la nebunie. El spune mereu ca e in cautarea celei care „il va surprinde si il va impresiona fara a-l agresa“. „Legatura profunda nu vine de la sine“, indica psihanalistul.

„Asta inseamna capacitatea de a ne deschide in fata celuilalt, in diferenta sa radicala, in instrainarea ei ingrijoratoare… Si aceasta amenintare este intarita de un discurs cultural care neaga diferenta intre sexe, in ciuda realitatii. Or, daca vrem sa intampinam aceasta intalnire, va trebui, inclusiv pe durata lunga, sa infruntam si sa ne ridicam gulerul pentru ceea ce eu numesc «abisul diferentei». Dar, de asemenea, nu trebuie sa ne cautam sufletul pereche si sa ne debarasam de greutatile si fantomele trecutului“.
„Intalnirea este incarcata de istorie transgenerationala“, explica psihanalistul Bernard Torgemen. „Atunci cand se produce, intotdeauna vizeaza mai mult de doi: sunt eu, celalalt si ceea ce fiecare mosteneste de la parinti. Adica doua persoane reale si patru fantome. Intalnirea reactiveaza ceea ce, in primele noastre legaturi afective, ar tine de ordinea fuziunii si a «difuziunii», versant pozitiv si versant negativ si, evident, acest lucru atrage dupa sine o mare confuzie.“
Doar dupa trei ani de terapie, F.R., 37 de ani, a inteles ca era „abonata la intalniri de calitate indoielnica“, pentru ca, inconstient, nu voia sa rupa legatura fuzionala care o lega de tatal ei. „Pentru ca el sa ramana primul in viata mea, minam de la inceput toate relatiile mele alegand perdanti. De atunci, lucrez la «eliberarea mea», pentru ca doar cu acest pret ma voi putea dezvolta pe plan afectiv intalnindu-l, in sfarsit, pe cel bun.“
Renuntarea la obisnuinte otravitoare, la iubirile oedipiene, incetarea ranilor si a experientelor nefericite, la asta ne invita cautarea amoroasa. Cea care ne inscrie intr-o noua dinamica a dorintei. Daca nu, este doar repetitie si blestem. „Pe de alta parte, ea poate sa ne trimita spre ceea ce eu numesc «false recunoasteri“, ne previne Bérnard Torgemen. „Atunci cand ceva din celalalt ne aminteste mai mult sau mai putin constient o figura puternica din trecutul nostru afectiv. Atentie ca nu cumva sa il consideram un semnal pozitiv! Din contra, acest lucru merita interogari si vigilenta.“
In opinia lui Gonzague Masquelier, Gestalt-terapeut, inainte de a ne avanta spre o noua intalnire, „trebuie sa curatam vechile rani ale vietii noastre afective, toate emotiile blocate care inca sunt active (tristeti, ranchiune, furii) si care ne impiedica sa il intampinam pe celalalt“. El adauga ca, printre lucrurile toxice din trecut, se gasesc, de asemenea, ceea ce numim in Gestalt-terapie introiectii, credinte eronate sau limitante, pe care le-am mostenit din copilarie sau pe care le-am integrat in urma experientelor nefericite.
„Acestea merg de la generalitati despre barbati sau femei pana la prejudecati legate de cuplu sau sexualitate, trecand prin certitudini despre presupusele noastre lipsuri sau incompetente“, detaliaza Gonzague Masquelier, care estimeaza ca doar o constientizare a existentei lor si a toxicitatii lor ne poate elibera de ele.
Dar, odata fantomele trecutului neutralizate si odata ridicate franele lor, mai ramane de infruntat frica, sora geamana a dorintei. „Ea este un element central in procesul intalnirii“, afirma Bérnard Torgemen. Este, in acelasi timp, „facilitanta si inhibanta“. Pentru psihanalist, aceasta actioneaza pe trei niveluri: realitatea (cum sa o abordez, cum sa ma comport?), imaginarul (data viitoare voi spune asta, voi propune asta) si, in sfarsit, fantasmele (el sau ea suscita o dorinta sau alta, o amintire sau alta, o anume imagine in mine).
In functie de povestea fiecaruia dintre noi, frica ne va putea deschide sau inchide in fata intalnirii. Cea mai buna dispozitie? „A fi in fizicul sau, in simturile sale“, continua Bérnard Torgemen. Nu doar partile inconstiente intra in relatie, ci si corpurile. „O intalnire frumoasa, afectiva si intelectuala poate deveni sterila daca nu il simtim pe celalalt, cu nasul, cu pielea… Corpul este «animalul» invitat la celebrarea dragostei, trebuie sa ii lasam un spatiu pentru ca sa poata sa se exprime si sa ne vorbeasca.“ Acest lucru cere acceptarea renuntarii, cel putin pentru moment, la controlul (imaginea mea, obiectivul meu), pe care il abandoneaza asteptarile noastre mult prea formatate, precum si criteriile noastre prea rigide despre partenerul nostru ideal.
„Este vorba, din contra, de a repera defectele, imperfectiunile, singularitatile celuilalt“, insista psihanalistul. „In aceasta bresa, fecunda in surprize, in bogatii, se naste dragostea. Trebuie sa terminam cu acest razboi narcisist care indeamna azi pe fiecare sa caute in celalalt o oglinda flatanta.“
Asumarea riscului de deschidere spre celalalt inseamna si asumarea riscului de a displacea, sifonand o anume imagine de sine. Bulversand anumite criterii sociale, chiar rasiale sau religioase. Sau, mai simplu, surprinzandu-se pe sine. S.P., 41 de ani, divortat de doi ani, s-a casatorit anul trecut cu o femeie de varsta sa, „bruneta si rotunjoara“, desi lui nu ii placeau decat femeile inalte, de tip nordic.
„Mi-au trebuit cinci luni ca sa accept ca eram indragostit de L. Atunci cand nu era cu mine, totul mi se parea complicat si tern. Ea mi-a sedus si prietenii, dar si pe mine, a facut din apartamentul meu un adevarat camin deschis apropiatilor mei, ceea ce nu era cazul cu fosta mea sotie, pe cat de frumoasa, pe atat de glaciala, in toate sensurile termenului.“
In opinia lui Marie Rose Charest, psiholog, o adevarata intalnire amoroasa antreneaza mereu bulversari, exterioare si interioare. Ea este puternic transformanta. „Nu este vorba doar de o legatura care se adauga la toate celelalte, ci de o experienta de creativitate: este un teritoriu nou pe care trebuie construit, care intra pe teritoriile individuale.“
Pentru psiholog, o intalnire nu se poate transforma in relatie decat daca suntem capabili, plecand de la identitatea sa singulara, sa cream una noua in doi. Nu contopindu-ne cu celalalt, nici absorbindu-l, ci producand, la contactul cu el, ceva nou. In comportamentul sau, credintele sale, modalitatea sa de a gandi…
Acest lucru cere de la fiecare in parte sa ne lasam surprinsi de celalalt ca de sine, punand intre paranteze, cel putin pentru un timp, certitudinile si obiceiurile proprii. „Am putea spune ca anumite intalniri permit stabilirea contactului cu ceea ce este mai bun din sine“, concluzioneaza Marie Rose Charest. Un „mai bun“ adesea sufocat de scenariile de repetitie sau de frici, care inhiba dorintele si increderea in sine.

http://www.psychologies.ro/