Love is life

Iubirea ne deschide calea spre spiritualitate, spre armonia sufletelor si frumusetea universului, caci doar iubirea se daruie neconditionat, fara teama de sacrificiu si fara a pretinde nimic in schimb. Si astfel il inalta si il innobileaza pe om. „Cel ce nu iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu este iubire” spune apostolul Ioan

"Iubirea este inrudirea omului cu Dumnezeu.Ea uneste la maxim persoanele umane fara sa le confunde.In iubire se arata plenitudinea existentei."Dumitru Staniloae






click to create your own

27 august 2014

Sfaturile lui Valeriu Popa despre dragoste, casnicie, atasament si dependente



Valeriu Popa ne indeamna sa iubim. ARMONIOS. Caci dragostea vindeca. Ura imbolnaveste. Dragostea este o forta fantastica, cu o mare putere de vindecare fizica, mentala, emotionala si spirituala.

Pe internet si prin intermediul mailului circula o lista cu sfaturi consemnate ca apartinand lui Valeriu Popa, un mare vindecator al trupului si al sufletului. Sunt extrem de interesante toate si ne pot fi de ajutor, insa ne-am oprit asupra catorva dintre ele:
Dragostea vindeca, ura imbolnaveste
Valeriu Popa ne indeamna sa iubim. ARMONIOS. Caci dragostea vindeca. Ura imbolnaveste. Dragostea este o forta fantastica, cu o mare putere de vindecare fizica, mentala, emotionala si spirituala. Ura poate avea si ea un impact la fel de puternic ca si dragostea, insa efectele ei sunt devastatoare pentru trupul si sufletul unei persoane.
“Este mai bine sa plangeti decat sa urati. Daca n-ati reusit sa va invingeti pe dvs insiva, agresiunea se acumuleaza in mod inevitabil. Atunci cand plangeti, agresiunea aparuta se distruge. Placerea de a barfi, minti si rani alti oameni provoaca efecte karmica devastatoare pentru sufletul care critica. El se condamna singur sa traiasca in inchisoarea nelinistii interioare”.

Sentimentele negative ne fac mult rau. Nu doar spiritual si psihic, dar si fizic. Frica spre exemplu, este de parere Valeriu Popa, cauzeaza o varsare excesiva de adrenalina din sange, miscorand diametrul vaselor de sange si lasand astfel loc pentru aparitia unor boli precum boli coronariene, frigiditate sexuala, hepatita, nevroze, impotenta, chiar sterilitate.
Nu raspunde jignirilor prin jigniri, pedepsind prin metoda prin care esti pedepsit. Incearca sa ierti in schimb. Nu cu gandul, ci cu sufletul, caci supararile pe care nu le putem ierta ajung in timp sa ne imbolnaveasca. Oricat de greu ar parea, roaga-te pentru cel care te-a suparat. Te vei vindeca in primul rand pe tine.
Valeriu Popa ne sfatuieste sa nu ne dezvaluim problemele sau sa vorbim prea mult timp despre ele caci astfel le prelungim durata. Iar daca vorbim despre ele, sa o facem firesc, ca o alinare spirituala, fara a cauta mila sau compatimiri.
“Daca aveti o mare suparare sau tristete incercati sa nu aduceti sentimentul acasa. Iesiti in strada – cu deosebire in locurile inverzite – si plimbati-va. Nu faceti din casa dvs. o groapa de gunoi energetic. Daca locuiti de cativa ani si ati saturat spatiul cu regrete, suparari si spaime, amintiti-va momentele in care v-ati certat si suparat, asezati-va in acel loc, iertati si anulati agresivitatea.”
Totodata, Valeriu Popa ne indeamna sa incercam sa nu te atasam de nimic la modul absolut si sa incercam pe cat posibil sa evitam dependentele, de orice fel ar fi acestea. Dependentele pot naste agresivitate, neimplinire, manie, suferinta si conduc in timp la autodistrugere. Alcoolismul sau dependenta de tutun isi au adevarata cauza in lipsa de iubire sau in insuficienta ei. Pentru a scapa de astfel de dependente trebuie sa lasam dragostea fata de oameni sa se manifeste, trebuie sa ajungem la un echilibru cu noi insine si sa facem pace cu lumea din jurul noastra, fara a mai purta suparare si ranchiuna celor care ne-au gresit.
Esti bine sa iti urmezi dorintele, insa nu te face sclavul lor. Evita atasamentul sufletesc total fata de lucruri materiale caci un suflet atasat de hrana, placeri sexuale, bani va experimenta si lacomia, ura, frustrarea. Pana cand va invata sa se detaseze de ele... In plus, atasamentul fata de dorinte are capacitatea distructiva de a face sa se destrame chiar si cele mai trainice familii si relatii interumane.
Sfaturile lui Valeriu Popa despre dragoste, casnicie si armonie in familie

In dragoste trebuie sa existe intotdeauna o detasare de omul iubit...
Detasarea nu trebuie sa existe doar fata de lucrurile materiale, ci si fata de persoane, chiar fata de persoana cea mai iubita. Iata care sunt ideile esentiale pe care Valeriu Popa le-a subliniat in legatura cu dragostea si relatiile de cuplu/ casnicii. Pentru a le pastra esenta, le-am reprodus ca atare in textul de mai jos:
“In dragoste, trebuie intotdeauna sa existe o detasare de omul iubit. Cu cat aveti mai multe pretentii, iritari si nemultumiri fata de omul apropiat cu atat mai mult creste dependenta de el. Dependenta de calitatile umane ne va omori incetul cu incetul si spiritul si trupul. Cand casatoria este bazata numai pe atractie sexuala, ea nu poate fi indelungata. Cand dorintele slabesc, intervine inselarea, iar casnicia se destrama.

Familiile intemeiate in primul rand pe prietenie si respect sunt fericite si dureaza. Un sot trebuie sa evite sa o transforme pe sotie intr-o copie fidela a sa. Fiecare om are personalitatea lui si astfel de tentative sunt impotriva firii, ducand in timp la destramarea cuplului. Nu-l considerati pe celalalt ca fiind un obiect destinat sa va serveasca, ci ca pe o fiinta divina, cu individualitate si cerinte proprii.
Violenta in familie vine din nevoia de a-l controla si domina pe celalalt. Fiecare incearca astfel sa aiba controlul si sa ramana stapan pe situatie. Cand controlezi o alta fiinta, ii iei energia, iti faci plinul pe socoteala altuia. Astfel, devii un vampir energetic. Ori de cate ori cadem in acest prost obicei, ne deconectam de la sursa si intram in suferinta. Racirea relatiilor dintre doi parteneri se datoreaza cresterii nivelului de agresivitate interioara. Lipsa de compatibilitate duce la lipsa de comunicare.
Lipsa de comunicare duce la ura, la dezastru. O agresivitate subconstienta fata de barbati / femei se transforma intr-un program de autodistrugere. Daca doi parteneri abuzeaza fizic sau emotional unul de celalalt, nu merita sa ramana impreuna. Femeile din viata unui barbat sunt doar inceputul experientei sale cu ele. Daca il parasesc, situatia trebuie acceptata ca atare si mers mai departe, catre o noua experienta. Cu cat ne concentram mai mult asupra vietii noastre, cu atat imbatranim si ne despartim mai repede de viata.
Gelozia, de regula, provoaca scaderea vederii, auzului, scleroza in placi, traumatisme, diabet, inflamatii articulare. Daca gelozia este grevata de trufie, atunci este de doua ori mai periculoasa.
Atunci cand sotia este geloasa, isi critica in permanenta sotul si e nemultumita de acesta, atunci ea amplifica brusc in propria persoana si in copiii sai posibilitatea aparitiei unor afectiuni. Gelozia si supararea unei femei genereaza tocmai acele afectiuni care ii scurteaza viata, apropiind batranetea. Uneori, la femeie, gelozia, supararile si pretentiile pot fi atat de profunde incat sotul poate muri sau se poate imbolnavi grav. Barbatii gelosi si femeile geloase nici nu banuiesc ca mutileaza in primul rand sufletele copiilor lor si ca omoara copiii care inca nu au aparut pe lume. Ca sa se nasca un copil armonios, barbatul si femeia trebuie sa se iubeasca unul pe celalalt.

Femeia geloasa si suparacioasa isi ataca in plan subtil sotul. In aceasta situatie, sotul fie va fi bolnav in permanenta, fie va deveni alcoolic, fie va divorta. Daca sunteti gelos si va amplificati sentimentele agresive, puteti avea probleme cu animalele – alergii si boli contactate de la ele. De asemenea, veti putea deveni obiectul agresiunii din partea animalelor.”

www.garbo.ro

5 august 2014

“Inima are taine pe care nicio rațiune nu le poate pătrunde”



Despre durerea iubirii. Și despre durerea singurătății.

“La ce ar folosi să trăiești, dacă n-ai simți puternic. Nu-i invidiez pe oamenii care au inima acoperită cu o carapace de broască țestoasă sau cu o piele de hipopotam. Fericiți sunt numai aceia care suferă de pe urma senzațiilor lor, care le primesc ca pe niște șocuri și le gustă ca pe niște bunătăți. Pentru că trebuie să ne trecem prin minte toate emoțiile, fericite sau triste, să ne saturăm cu ele, să ne îmbătăm până la cea mai ascuțită bucurie și până la disperarea cea mai dureroasă.

Am fost făcuți să trăim mai mult cu trupul decât cu sufletul; dar tot gândind, s-a creat o disproporție între inteligența noastră dezvoltată și condițiile mereu aceleași ale vieții noastre.

Atunci când iubești nu există nimic mai frumos decât să dai, să dai mereu, tot, tot, viața, gândurile, trupul, tot ce ai, să simți că dai și să fii gata să riști totul pentru a da și mai mult.

Te iubesc atât încât îmi doresc să sufăr pentru tine, încât am ajuns să-mi iubesc temerile, chinurile geloziei, durerea pe care-o trăiesc când nu te mai simt lângă mine.

Atunci când iubești o femeie nu poți suporta, fără teamă, chiar și faptul că ea se gândește la altcineva cu o urmă de interes. Simţi atunci nevoia imperioasă de a fi singur pe lume, în faţa ochilor ei. Dorești ca ea să nu vadă, să nu cunoască, să nu aprecieze pe nimeni altul. De îndată ce ea pare pe punctul de a se întoarce pentru a aprecia sau recunoaște pe cineva, te arunci în calea privirii ei și dacă n-o poți abate sau absorbi în întregime, suferi până-n adâncul sufletului.

Marea problemă a existenței noastre vine din faptul că suntem pentru totdeauna singuri și toate eforturile, toate actele noastre nu ilustrează decât tendința de a fugi de această singurătate.
Două făpturi nu se pătrund niciodată până în suflet, până în adâncul gândurilor, merg alături una de alta, îmbrățișate uneori, dar niciodată contopite, ființa morală a fiecăruia dintre noi rămâne veșnic singură în viață.
Inima are taine pe care nicio rațiune nu le poate pătrunde.”

Guy de Maupassant
(5 august 1850 – 6 iulie 1893)
Sorin Tudor


Viața nu înseamnă singurătate



Viața noastră, cea de toate zilele.

Indiferent cât de multă iubire avem în noi, ne este din ce în ce mai greu să o dăruim. Și să o primim. Ne temem de oameni. Ne temem de sentimente. Ne temem din ce în ce mai mult de relații.

Ne plac relațiile fără complicații, prin telefon sau chat. Nu față în față. Resprirație în respirație. Ochi în ochi. Responsabilitate în responsabilitate. Acestea, nu dor atât de mult când se rup.

La urma urmei, am îmbrăcat un suflet în cuvinte și l-am văzut doar cum am dorit noi. Poate niciodată cum a fost el. Dar e mai accesibil așa. Și mai ușor de iubit. Este mai impersonal, deoarece după ce închidem chatul, ne putem vedea de viața noastră. E ca și cum ai putea da delete și accept cuiva în viața, în gândurile și trăirile tale. Atât cât vrei. Atât cât simți. Atât cât vor mușchii tăi. Cardiaci sau restul.

Cuvintele însă, nu ne țin de singurătate. Nu ne țin de frig noaptea când ajungem acasă. Nu ne țin de mână când suntem bolnavi. Nu ne privesc în ochi. Nu se plimbă cu noi prin parc, pe malul mării. Ne dăruiesc aproape totul, dar ne lasă atât de goi. Ca o Fata Morgana: o simți că e acolo, o vezi oarecum, dar nu o vei avea niciodată. Va fi mereu o himeră dulce, frumoasă, care va naște în tine roiuri de emoții, dar atât.

Bineînțeles că poți trăi și astfel o viață întreagă, dar viața înseamnă mult mai mult. Înseamnă să poți să te scalzi în privirea cuiva, să îl poți alinta, să vă certați, să vă împăcați, să poți clădi, să poți avea copii, să poți avea o familie. Să poți sta seara pe terasă și să privești în aceiași direcție. Mână în mână. Să simți căldura palmelor cuiva cuib ție, nu doar să îți induci o stare! Să râzi, să te bucuri și să îți împarți viața cu cineva. Să fii și să devii martorul vieții și sufletului cuiva. Și viceversa.

Viața înseamnă să înveți să dăruiești, să faci compromisuri, să clădești, să primești, să trăiești înainte de toate! Da, e mai bine în doi și în mijlocul unei familii decât singur. Sunt multe greutăți și responsabilități, dar e mult mai frumos să privești în urmă și să vezi cât de multe vieți, clipe și amintiri au răsărit acolo. Și au crescut. Și au dat mlădițe.

Și totuși, oamenii aleg să devină impersonali.  Au ales să devină litere nu oameni. Au ales să transforme viața într-un alfabet nu într-o familie. Pentru că teama de viață e mai mare decât dorința de a trăi.



4 august 2014

Despre suflet și rănile sale



“Omul primește întotdeauna prea mult de la soartă ca să fie fericit și destul ca să nu fie.”

Rănile sufletului se deosebesc de celelalte prin aceea că se acoperă, dar nu se închid; mereu dureroase, mereu gata să sângereze când le atingi, ele rămân în inimă vii și deschise.

În general, se cer sfaturi numai pentru a nu fi respectate. Iar dacă sunt respectate, se întâmplă așa numai ca să ai pe cine să dai vina că ți le-a dat.
Oamenii care nu pun întrebări se pricep cel mai bine să-i mângâie pe alții.
Omul primește întotdeauna prea mult de la soartă ca să fie fericit și destul ca să nu fie.

Cea mai mare durere ți-o provoacă incertitudinea.

Există unele conștiințe pentru care cerul nu e niciodată senin.

Oamenii se nasc fără dinți, fără păr și fără iluzii. Iar de murit mor la fel: fără dinți, fără păr și fără iluzii.

Uneori, înăbușindu-ți sau ascunzându-ți durerea, îi cinstești mai mult pe cei morți.

În această lume nu există nici fericire, nici nefericire, ci doar o comparație între o stare și alta. Nimic mai mult. Numai cel care a simțit o nenorocire fără margini, poate simți fericirea nemărginită. Omul ar fi trebuit să dorească să moară pentru a înțelege cât de frumoasă-i viața.

Speranța este cel mai bun medicament pe care îl cunosc.

Alexandre Dumas
(24 iulie 1802 – 5 decembrie 1870)



“Când iubești trăiești, în rest exiști”



12 gânduri despre dragoste și femei.


Orice s-ar spune, femeia e pururea tânără. Într-un colț al inimii ei, ea are întotdeauna douăzeci de ani.
La orice femeie, chiar de rând, atunci când iubește, dragostea nu se împiedică în nimicuri, căci dragostea adevărată înseamnă și ambiție.
Cheia enigmei pe care o caută de trei mii de ani încoace toți filozofii lumii: să nu întrebi niciodată o femeie de ce iubește; mulțumește-te să o întrebi: “Mă iubești?”
Când iubești cu adevărat, trebuie să iubești până la moarte!
O femeie nu iartă niciodată altei femei că i-a luat un bărbat, chiar atunci când nu-l iubeşte.
Femeile judecă mai mult cu inima decât cu mintea.
Lasă-te biruită: niciodată femeile nu-s mai puternice decât după ce au fost înfrânte.
Nu există dragoste adevărată fără gelozie.
Palma unei femei nu dezonorează un bărbat, dar, cu vremea, îl cam plictisește.
Prin decolteul rochiilor se evaporă puțin câte puțin pudoarea femeilor.
O, ce plăcut e să-ţi odihnești mintea cu ajutorul inimii, nu-i așa? Și apoi, după nebunie, să zâmbești!
Când iubești trăiești, în rest exiști.

Alexandre Dumas
(24 iulie 1802 – 5 decembrie 1870)
  

Ca să ne regăsim pe noi și drumul către noi


În așteptări…

În așteptări, oamenii nu mai înțeleg noțiunea sufletului pereche și ucid în ei toată frumusețea, căutând explicații logice sau aruncându-se în tot felul de situații care, în timp, îi transformă în oameni… complăcuți. Destul de complăcuți încât să nu mai lupte pentru ceea ce visează, pentru ceea ce își doresc sau iubesc.
Toți oamenii ar trebui să învețe să creadă în visele lor destul de mult încât acestea să se contureze până la împlinire. Ar trebui să învețe să stea de vorbă cu ei la o ceașcă de adevăr. Ori de câte ori au posibilitatea. Să nu filtreze nimic, doar să simtă. Totul. Așa cum este. Așa cum vine. Pentru a face asta însă e nevoie să fii dur cu tine, să nu te menajezi.
Trebuie să învățăm sau să reînvățăm curajul! Ca să ne regăsim pe noi și drumul către noi. Bineînțeles că vom încerca tot felul. Să ne amăgim, să ne mințim că ne merge bine, că suntem în relația benefică, că suntem fericiți, că suntem iubiți și că șeful actual este mai bun decât celălalt. Unii, vom fugi. Vom fugi de tot.
Știu. Am fugit de atâtea ori de toate, până când m-au ajuns din urmă și m-am așezat la discuție cu mine. Serios și serioasă. Nu a mers bine de prima dată. M-am dus cu zăhărelul. M-am complicat și am exagerat. M-am nefericit atât de mult până când am devenit o rană deschisă pe care orice o infecta, o durea, o îndepărta de orice sentiment omenesc și lumesc. Atunci am știut că e momentul oportun, cel mai oportun de a mă așeza din nou la o discuție cu mine. Și a mers. Trebuia, altfel muream de slalom cronic prin viața și sufletul meu.
Așa sunt eu. Am nevoie să dau tare de tot cu sufletul de pragul vieții ca să simt totuși că merit ceva bun. De regulă, simt asta doar pentru alții. Mi-am făcut o cafea, mi-am așezat câteva valuri peste glezne, m-am întins pe nisip și am meditat. Evident briza, soarele și păsările au avut un efect benefic asupra mea. M-au ajutat. M-au făcut să realizez că îmi place și mie să fiu alintată, tratată ca o ființă umană, iubită, mângâiată, ascultată. Am închis multe capitole în clipa aceea. Definitiv.
Știți voi… infecția se scoate brusc, altfel îți intră în sânge și mori. Așa că, am făcut disecția direct în minte și suflet și am operat pe cord deschis. A mers. A durut ca naiba, dar trăiesc. Și trăiesc liniștit și frumos. Dovadă că uneori disecțiile sunt bune. Rupem din noi pentru noi și pentru cei pe care îi iubim. Când iubești, trebuie să fii sănătos și întreg sufletește. Pe jumătate, nu dăruiești nimic.
Mă recuperez. Încă sângerez. Într-o zi însă, voi fi completă. Știu asta. Pentru că știu că iubirea adevărată există. Nu e magie. Ea doar există și merită așteptată!


Uneori, toți suntem păpădii…


Toți am avut sau avem în viață relații sau iubiri.

În ambele situații, se face un fel de schimb de suflete, de gânduri, de timp. Se adună clipe. Amintiri. Trăiri. Experiențe. De ambele părți se oferă și se primește.
Apoi, se întâmplă ceva. Nici nu are rost de fapt ce se întâmplă când se întâmplă, deoarece ne rupem atât, atât de ușor unii de alții, încât parcă niciodată nu a fost vorba de a fi făcut împreună ceva. Parcă acel doi firesc nici nu a existat.
Dintr-o dată, contează atât de mult că nu mai primești cât aștepți. Că în viața celuilalt a apărut cineva. Că s-au făcut alegeri. De parcă noi când iubim, iubim numai condiționat de starea celuilalt. De parcă nu fericirea acestuia ar conta, chiar dacă uneori aceasta ne exclude pe noi. De parcă iubirea sau prietenia ar fi mereu un târg. Și, pentru toate acestea – și mai ales din teama de a nu suferi și orgoliu – renunțăm. Și nu oricum! Renunțăm fără luptă. Asta doare. Asta doare cel mai tare.
Să vezi cum cineva renunță de fapt la tine, la tot ce ești tu, plecând fără să depună măcar un minim de efort, de parcă tot timpul acela, trăirile, viața, nu ar fi valorat nimic. Nici măcar un ultim zvâcnet. O ultimă încercare sau chiar îngenunchere. Atunci realizezi adevărul. Acela că nu ai însemnat aproape nimic. Nici tu, nici trăirile tale, nici măcar cele comune. Nici relația.
Uneori, oamenii renunță unii la alții atât, atât de ușor.  Uneori oamenii nu le sunt altora decât un puf de păpădie desprins ușor de primul vânt. Uneori, parcă ne suntem doar niște haine depășite de uzură care pot fi înlocuite rapid și fără pic de durere. Sau remușcare.
Și totuși. Totuși, mai sunt și alți oameni. Puțini. Aceia care știu să rămână și să lupte până la ultima picătură de sine. Puțini! Și, pentru aceștia, merită să zâmbim, să ne păstrăm speranța, încrederea, emoțiile și iubirea! Cei care sunt în stare să rupă din ei pentru a obloji la tine, aceia sunt oamenii cu care merită să te înhami la orice drum în viață. Și mult după. Ei sunt cei care au lăsat păpădia să li se aștearnă peste suflet și au redat-o zborului către sine și către viață. Către zâmbet.
Uneori, toți suntem păpădii. Murim și înviem pe sufletul și în sufletul altora. Cred însă că despre asta este vorba în viață. Despre a fi, uneori, un puf de păpădie nemuritor.