Kahlil Gibran-Profetul

ALMUSTAFA, cel ales şi mult iubit, care era aurora propriei sale zile, aşteptase timp de doisprezece ani în cetatea Orphales revenirea corabiei ce urma să‑l readucă în insula‑i natală.

Şi, în al doisprezecelea an, în a şaptea zi de Ielool, în luna recoltelor, el se sui pe colina din afara zidurilor oraşului şi privi peste mare; şi zări sosind cu ceaţa, corabia lui.

Atunci porţile inimii brusc I se deschiseseră şi bucuria‑i zburdă departe pe mare. Şi închise ochii şi în tăcerea sufletului se rugă adânc.

Apoi, coborând colina, fu cuprins de tristeţe şi gândi în inima sa:

„Cum aş putea să plec liniştit şi fără părere de rău? Nu. Nicicum nu se poate să părăsesc această cetate fără ca sufletu‑mi să sângereze.

Lungi au fost zilele de amărăciune pe care le‑am trăit între zidurile‑i, lungi nopţile singurătăţii; dar cine poate să‑şi abandoneze amărăciunea şi singurătatea fără părere de rău?

Pe aceste străzi am risipit prea mult din spiritul meu şi prea numeroşi sunt copiii aşteptării mele care merg goi printre aceste coline şi deci nu mă pot desprinde de ei fără o dureroasă apăsare.

Fiindcă toate acestea nu‑s doar veşmântul pe care acum să‑l arunc, ci‑i însăşi pielea pe care mi‑o smulg cu mâinile‑mi proprii.

Şi nu‑i doar un gând pe care să‑l uit în urma mea, ci‑i o inimă îmblânzită de foame şi de sete.

O, dar nu pot rămâne mai mult.

Marea, care cheamă la sine toate lucrurile, iată, mă cere şi trebuie să plec.

Fiindcă a rămâne, acum, când orele ard în noapte, înseamnă să mă las prins în cristalul gerului şi să rămân încremenit ca într‑o scoică.

Bucuros aşi lua cu mine totul de‑aici. Dar cum aşi putea?

O voce nu poate lua cu sine limba, nici buzele care i‑au dat aripi.

Ea trebuie să se înalţe singură în ether.

Numai singur, fără cuibul său, vulturul va zbura spre Soare.”

Apoi, când ajunse la poalele colinei, se întoarse iarăşi spre mare, îşi văzu corabia apropiindu‑se de port, iar la prova, marinarii, oamenii pământurilor natale.

Şi sufletul său striga spre el, iar el zise:

„Fii ai mamei mele străvechi, voi, călăreţi ai valurilor,

De câte ori aţi navigat în visurile mele! Şi acum, iată‑vă sosind la trezirea mea, care‑i visul meu cel mai scump.

Iată‑mă‑s gata de plecare, cu nerăbdarea în aripile desfăcute, aşteptând vântul.

Mai vreau, doar, să respir o ultimă adiere din acest aer calm, să mai arunc o ultimă privire îndrăgostită în urmă,

Apoi voi fi în mijlocul vostru, năier între năieri,

Şi tu, mare amară, mamă veşnic neadormită,

Care singură aduci pace şi libertate ţărmului şi fluviului,

Acest fluviu care doar o cotitură mai are de făcut, o clipă doar spre a mai murmura în această lumină,

Iar apoi voi sosi la tine, asemenea picăturii fără de margini în oceanul fără de hotare…”

Şi, în timp ce mergea, el văzu în depărtare bărbaţi şi femei părăsindu‑şi ogoarele şi viile, grăbindu‑se spre porţile cetăţii,

Le auzi vocile rostindu‑i numele, strigându‑se de la un ogor la altul, vestindu‑se despre sosirea corabiei sale.

Şi el îşi spuse :

„Ziua plecării mele trebuie să fie cea a culesului roadelor?

Oare nu se va spune că înserarea nu‑i, în fapt, decât răsăritul meu?

Şi ce îi voi dărui celui ce şi‑a lăsat plugul în mijlocul ogorului, sau celui care a oprit roata teascului său?

N‑ar trebui, oare, ca inima mea să devină pomul greu de fructele pe care să le culeg spre a le împărţi acestora?

Şi n‑ar trebui, deci, ca dorinţele‑mi să ţâşnească asemenea izvorului, spre a le putea umple cupele?

Sunt eu o harpă pe care mâna celui Puternic să o poată atinge, ori un fluier prin care suflarea‑i să cânte?

Or, eu nu sunt decât un căutător de tăceri şi ce comoară am găsit în tăcerile mele, pe care să o împart cu încredere?

Dacă astăzi este ziua culesului roadelor, în care câmpuri mi‑am aruncat sămânţa şi în ce anotimpuri uitate?

Şi dacă, într‑adevăr, a sosit vremea să‑mi ridic lampa, nu flacăra mea va arde aici.

Goală şi întunecoasă voi înălţa lampa mea,

Iar paznicul nopţii o va umple cu ulei şi tot el o va aprinde…”

Acestor gânduri le dădu glas. Însă multe îi rămăseseră în inimă, nerostite. Fiindcă lui însuşi nu‑şi putea revela taina cea mai adâncă.

Şi când intra în cetate, mulţimea îl întâmpină strigându‑i numele ca într‑un glas,

Iar bătrânii cetăţii înaintară şi spuseseră:

„Nu te îndepărta de la noi,

Tu, care ai fost splendoarea amiezii luminându‑ne amurgul, tu, care cu tinereţea ta, ai dăruit visuri visului nostru,

Tu nu eşti, printre noi, nici străin, nici oaspete, ci fiul nostru cel preaiubit;

O, fie ca ochii noştri să nu fie lipsiţi de chipul tău.”

Iar preoţii şi preotesele îi ziseseră:

„Nu lăsa valurile mării să ne mai despartă de aici înainte, iar anii pe care i‑am petrecut împreună să rămână doar amintire.

Fiindcă tu ai umblat printre noi asemenea unui spirit şi umbra ta a revărsat lumină peste chipurile noastre.

Ce mult te‑am iubit! Ci dragostea noastră era mută şi ascunsă.

Dar acum iubirea noastră cu glas puternic te cheamă şi ar vrea să ţi se arate întreagă.

Deoarece aşa se întâmplă întotdeauna cu o astfel de dragoste: nu‑i cunoaştem adevărata adâncime decât în clipa despărţirii.”

Apoi veniră şi alţii şi îl implorară. Ci el nu le răspunsese nimic. Înclină doar capul; iar cei ce erau în preajma lui văzură cum lacrimile îi cădeau pe piept.

Şi împreună cu mulţimea, el se întoarse în marea piaţă din faţa templului.

Atunci ieşi din sanctuar o femeie pe numele său Almitra. Şi era o prezicătoare.

Iar el o privi cu adâncă duioşie, fiindcă ea fusese cea care, prima, îl urmase şi care crezuse în el din prima zi în cetatea aceea.

Şi ea I se înclină, zicându‑i:

„Profet al Domnului, în căutarea celor necuprinse, îndelung I scrutat orizonturile, pentru a‑ţi descoperi corabia.

Şi acum, iată, corabia ta a sosit şi trebuie să pleci.

Adâncă este aşteptarea spre ţara amintirilor tale, spre raiul arzătoarelor dorinţe, iar dragostea noastră nu ar vrea să te lege, nici nevoile noastre să te reţină aici.

Totuşi, înainte de a ne părăsi, am dori să ne vorbeşti şi să ne dezvălui câte ceva din adevărurile tale.

Iar noi le vom dărui copiilor, iar aceştia nepoţilor noştri şi ele nu vor pieri niciodată.

Fiindcă, în singurătatea ta, vegheat‑ai zilelor noastre şi, în veghea ta, ai ascultat suspinele şi râsetele somnului nostru.

Acum, arată‑te, dar, nouă şi vorbeşte‑ne despre tot ce ai descoperit, despre ceea ce se află între naştere şi moarte.”

Şi el răspunse:

„Omeni din Orphales, despre ce v‑aş putea vorbi dacă nu despre ceea ce vă învolburează acum sufletele?”

Atunci Almitra zise: „Vorbeşte‑ne despre Iubire.”

Iar el îşi înălţă capul privind mulţimea şi o tăcere adâncă pogorî peste toţi. Apoi, cu o voce mare, începu:

„Când Iubirea vă face semn, urmaţi‑i îndemnul,

Chiar dacă drumurile‑i sunt grele şi prăpăstioase,

Şi când aripile‑i vă cuprind, supuneţi‑vă ei,

Chiar dacă sabia ascunsă‑n penaju‑i v‑ar putea răni,

Iar dacă vocea‑i vă vorbeşte, daţi‑i crezare,

Chiar dacă vocea‑i ar putea să vă sfarme visurile, asemenea vântului din miazănoapte care vă pustieşte grădinile.

Fiindcă, precum iubirea vă încunună, ea trebuie să vă şi crucifice. Precum vă face să creşteţi, ea trebuie să vă şi reteze uscăciunile.

Precum ea se ridică până la înălţimea voastră, alintându‑vă ramurile cele mai fragile care freamătă în lumina Soarelui,

Tot la fel va răzbate până în adâncul rădăcinilor voastre, zdruncinând încleştarea lor cu pământul.

Asemeni snopilor de grâu, ea vă seceră.

Vă treieră pentru a vă descoji.

Vă vântură spre a vă curăţa de pleavă.

Vă macină până la înălbirea făinii.

Vă frământă până ajungeţi foarte supuşi,

Ca apoi să vă hărăzească focului său şi să puteţi deveni pâinea sfântă la ospăţul divin.

Toate acestea vi le va da Iubirea, pentru ca, astfel, să vă puteţi cunoaşte tainele inimii şi astfel să deveniţi o parte din inima Vieţii.

Dar dacă, stăpâniţi de teamă, veţi căuta doar tihna şi plăcerea dragostei,

Atunci e mai bine să vă acoperiţi goliciunea şi să ieşiţi din treierişul Iubirii,

Spre a vă întoarce în lumea fără de anotimpuri, unde veţi râde, dar nu cu întreaga voastră bucurie şi unde veţi plânge, dar nu în toate lacrimile voastre.

Iubirea nu se dăruie decât pe sine şi nu ia decât de la sine.

Iubirea nu stăpâneşte şi nu vrea să fie stăpânită,

Fiindcă Iubirii îi este de ajuns Iubirea.

Când iubiţi, nu trebuie să spuneţi: „Creatorul e în inima mea”, ci mai degrabă: „Eu sunt în inima Creatorului”,

Şi să nu credeţi că puteţi croi singuri drumul Iubirii, fiindcă Iubirea, dacă o meritaţi, vă va arăta drumul ea însăşi.

Iubirea nu are nici o altă dorinţă decât aceea de a se împlini.

Dar dacă iubeşti şi trebuie să ai dorinţe, fie ca ele acestea să fie:

Să te topeşti şi să devii izvor ce sursurul în noapte‑şi cântă,

Să cunoşti durerea prea marii duioşii,

Să fii rănit de înţelegerea Iubirii,

Să sângerezi de bunăvoie şi bucurându‑te,

Să te trezeşti în zori cu inima întraripată şi să înalţi mulţumire pentru încă o zi de Iubire,

Să te odihneşti la ceasul amiezii şi să cugeţi la extazul Iubirii,

Să te întorci împăcat acasă la ora amurgului,

Şi apoi, să dormi înălţând în inimă o rugă pentru cel iubit, iar pe buze un cântec de laudă.”

Atunci Almitra vorbi din nou: „Dar despre Căsătorie, Stăpâne?”

Şi drept răspuns, el zise:

„V‑aţi născut împreună şi împreună veţi rămâne pentru totdeauna.

Veţi rămâne împreună până ce albele aripi ale morţii vă vor împrăştia zilele.

Da, veţi fi împreună până şi în tăcuta memorie a lui Dumnezeu.

Dar este bine să existe spaţii în acest împreună al vostru.

Pentru ca vânturile cerurilor să poată dansa printre voi.

Iubiţi‑vă unul pe altul, dar nu faceţi din Iubire o oprelişte,

Fie, mai degrabă, o mare vălurind între ţărmurile sufletelor voastre.

Umpleţi‑vă, unul altuia, cupa, dar nu beţi dintr‑o singură cupă.

Împărţiţi‑vă pâinea, dar nu mâncaţi din aceeaşi bucată.

Cântaţi şi dansaţi şi veseliţi‑vă laolaltă, dar faceţi ca fiecare să rămână singur,

Întocmai cum strunele lăutei sunt singure, în timp ce vibrează în aceeaşi armonie.

Dăruiţi‑vă inimile, fără a le lăsa, însă, una în paza celeilalte,  

Pentru că numai mâna vieţii vă poate cuprinde inimile

Şi ţineţi‑vă alături, dar nu chiar aşa de aproape,

Căci coloanele templului înălţate‑s la anume distanţă,

Iar stejarul şi chiparosul nu cresc unul în umbra celuilalt.”

Iar o femeie care purta un prunc în braţe spuse: „Vorbeşte‑ne despre Copii”.

Şi el glăsui:

„Copiii voştri nu sunt copiii voştri.

Ei sunt fiii şi fiicele dorului Vieţii de ea însăşi îndrăgostită.

Ei vin prin voi dar nu din voi

Şi, deşi sunt cu voi, ei nu sunt ai voştri.

Puteţi să le daţi dragostea, nu însă şi gândurile voastre,

Fiindcă ei au gândurile lor.

Le puteţi găzdui trupul dar nu şi sufletul,

Fiindcă sufletele lor locuiesc în casa zilei de mâine, pe care voi nu o puteţi vizita nici chiar în vis.

Puteţi năzui să fiţi ca ei, dar nu căutaţi să‑i faceţi asemenea vouă,

Pentru că viaţa nu merge înapoi, nici zăboveşte în ziua de ieri.

Voi sunteţi arcul din care copiii voştri, ca nişte săgeţi vii, sunt azvârliţi

Pe drumul nesfârşirii. Arcaşul vede ţinta şi cu puterea Lui vă încordează, astfel ca săgeţile‑i să poată zbura iute şi departe.

Şi puterea voastră, prin mâna Arcaşului, să vă aducă bucurie, 

Căci, precum El iubeşte săgeata călătoare, tot la fel iubeşte şi arcul cel statornic.”

Atunci, un om bogat zise: „Vorbeşte‑ne despre Daruri.”

Şi el răspunse, zicând:

„Nu daţi decât puţin, când daţi din ce‑i al vostru.

Numai dând din voi înşivă, daţi cu adevărat.

Pentru că, spuneţi‑mi, ce‑s averile voastre decât nişte lucruri pe care le păstraţi cu străşnicie, crezând că mâine veţi avea nevoie de ele?

Iar mâine, ce‑i va aduce ziua de mâine câinelui prevăzător foarte, ascunzând oasele în nisipul mişcător, în timp ce‑i urmează pe pelerini către oraşul sfânt?

Şi ce este frica de sărăcie, dacă nu sărăcia însăşi?

Iar groaza de sete, în preajma fântânilor pline, nu‑i oare setea cea mai nestinsă?

Sunt unii care dau puţin din belşugul pe care îl au şi aceasta pentru a li se recunoaşte dărnicia, însă acea dorinţă ascunsă umileşte darul făcut.

Sunt, apoi, alţii care, puţin având, dau totul.

Aceştia cred în viaţă şi în mărinimia vieţii, iar sacul lor niciodată nu‑i gol.

Ei sunt cei ce dau cu bucurie, iar bucuria le este răsplata cea mare.

Dar sunt şi din cei ce dau cu durere şi doar durerea rămâne botezul acestora.

În sfârşit, sunt cei ce dau fără a simţi nici durere, nici bucurie, necunoscându‑şi virtuţile.

Ei sunt asemenea mirtului din vale, care îşi răspândeşte parfumul în spaţiu.

Prin mâinile unor asemenea făpturi vorbeşte Dumnezeu şi dindărătul ochilor acestora El surâde Pământului.

E bine să dai când ţi se cere, dar şi mai bine fără să ţi se ceară, din înţelegere.

Iar pentru cei dornici să dea, a‑i căuta pe necăjiţi este o bucurie mai mare decât darul însuşi.

Fiindcă, se află, oare, vreun lucru pe care să ţi‑l refuzi?

O, desigur, tot ceea ce îţi aparţine va fi dăruit într‑o zi,

Deci, dă acum, în anotimpul dărniciei tale, iar nu în cel al moştenitorilor tăi.

Deseori spuneţi: „Am să dau, dar numai acelora care merită.”

Pomii din livezile voastre nu spun, însă, astfel şi nici turmele din imaşuri.

Ele dau ca să poată trăi, fiindcă a păstra înseamnă a pieri.

Desigur, cel care‑şi merită zilele şi nopţile, merită totul şi din partea voastră.

Iar cel care a meritat să bea din oceanul vieţii, are tot dreptul să‑şi umple cupa şi din micul vostru pârâu.

Există oare merit mai mare decât acel ce stă în curajul şi încrederea de a primi milostenie?

Şi cine vă credeţi voi, pentru ca oamenii să‑şi sfâşâie pieptul şi să lepede orgoliul, ca să le puteţi vedea meritele şi mândria terfelită?

Luaţi aminte, ca mai întâi voi să meritaţi a fi dăruitorul şi instrumentul dărniciei,

Pentru că, într‑adevăr, viaţa e cea care dă viaţă, în timp ce voi, care vă socotiţi binefăcători, nu sunteţi decât martorii acesteia.

Iar voi care primiţi – şi cu toţii primiţi! – nu vă luaţi povara vreunei recunoştinţe spre a nu vă pune de bunăvoie un jug vouă şi celor ce dăruie.

Înălţaţi‑vă, mai degrabă cu cel care dă, primindu‑i darurile ca pe nişte aripi,

Fiindcă, a ţine prea mult seama de datoriile voastre, înseamnă a vă îndoi de generozitatea dăruitorului, care are pământul mărinimos drept mamă şi a cărui tată însuşi Creatorul este.”

Şi un bătrân, stăpânul unui han, zise: „Vorbeşte‑ne despre Mâncare şi Băutură.”

Iar el dădu răspuns:

„O, dacă aţi putea trăi din aroma pământului şi, asemenea plantelor, să vă îndestulaţi cu lumină!

Dar dacă trebuie să ucideţi pentru a mânca şi să furaţi mieilor şi iezilor laptele de la mamele lor pentru a vă potoli setea, atunci faceţi din acestea un act de sfinţenie.

Şi fie‑vă masa un altar pe care cei puri şi nevinovaţi din păduri şi câmpii sunt jertfiţi, pentru tot ce este mai pur şi încă mai nevinovat din om.

Atunci când ucideţi o vietate şoptiţi‑i în cugetul vostru:

„Aceeaşi putere care te dă morţii, mă va ucide şi pe mine, şi eu, la rândul meu, voi fi devorat,

Fiindcă legea care te dă mâinilor mele, mă va da apoi unor mâini şi mai puternice,

Sângele tău, ca şi sângele meu, nu este decât vlaga care hrăneşte arborele cerului”.

Când, cu gura însetată, muşcaţi dintr‑un măr, spuneţi‑i în cugetul vostru :

„Seminţele tale vor trăi în trupul meu şi mâine mugurii tăi vor înflori în inima mea.

Şi împreună ne vom veseli în toate anotimpurile”.

Toamna, când culegeţi viile şi vă stoarceţi mustul strugurilor, să ziceţi în sinea voastră:

„Şi eu, la fel, sunt o vie şi rodul meu va fi cules şi stors

Şi ca şi vinul cel nou voi fi depus în vasele veşniciei.”

Iar în iarnă, când veţi pitroci vinul, să tresalte în inima voastră un cântec pentru fiecare cupă.

Şi să aveţi în fiecare melodie câte un gând, pentru zilele toamnei, pentru vie şi pentru teascuri."

Atunci un lucrător spuse: „Vorbeşte‑ne despre Muncă.”

Şi el răspunse zicând:

„Munciţi spre a vă ţine pasul cu ritmul pământului şi cu sufletul său,

Fiindcă a trândăvi înseamnă să rămâneţi străini anotimpurilor, să ieşiţi din alaiul vieţii care înaintează majestuos şi în nobilă supunere spre infinit.

Când munciţi deveniţi un fluier, prin care murmurul orelor se schimbă în cântece,

Care dintre voi ar dori să fie o trestie mută şi liniştită, atunci când totul cântă la unison?

Totdeauna vi s‑a spus că munca este un blestem şi truda o nenorocire,

Ci eu vă asigur că, muncind, transpuneţi în faptă o părticică din cel mai îndepărtat vis al pământului, care v‑a fost hărăzit când acest vis s‑a născut.

Şi rămânând uniţi în muncă, iubiţi viaţa cu adevărat

Şi iubind viaţa prin muncă, înseamnă că aţi fost iniţiaţi în cea mai lăuntrică taină a trăirii.

Dar dacă, în durere fiind, vă veţi blestema ceasul naşterii, iar povara cărnii o veţi simţi ca un stigmat pe fruntea voastră, atunci, vă asigur, numai sudoarea vă va spăla păcatul de pe chip.

Vi s‑a mai spus, cum că viaţa‑i doar întuneric şi în slăbiciunea voastră repetaţi mereu spusele celor sleiţi de puteri

Ci eu vă spun că viaţa‑i într‑adevăr un întuneric numai atunci când e lipsită de dăruire,

Că orice dăruire este oarbă când nu există ştiinţă,

Că orice ştiinţă este zadarnică dacă‑i lipsită de muncă,

Că orice muncă este goală fără de dragoste,

Iar când munciţi cu dragoste vă legaţi de voi înşivă, unul de altul şi, împreună, faţă de Creator.

Dar ce înseamnă să munceşti cu dragoste?

Înseamnă să ţeşi stofa cu fire toarse din sufletul tău, ca şi când iubita‑ţi ar trebui să o poarte,

Înseamnă să clădeşti o casă cu tragere de inimă, ca şi când iubita‑ţi ar trebui să o locuiască,

Înseamnă să semeni boabele cu duioşie, iar spicele să le seceri cu bucurie, ca şi când iubita‑ţi ar trebui să mănânce pâinea caldă,

Înseamnă să pui în toate lucrurile pe care le faci o  fărâmă din sufletul tău

Şi să ştii că toţi morţii fericiţi se ţin în preajma ta, veghindu‑te.

Adesea v‑am auzit zicând, ca şi când aţi fi vorbit în somn: „Cel ce taie marmura şi care află în aceasta însuşi chipul sufletului său, e mai presus decât cel ce trudeşte pe ogor,

Iar cel care prinde curcubeul şi îl aşterne pe pânză spre a reda imaginea omului, e mai presus decât cel ce croieşte sandale pentru picioarele noastre”.

Ci, eu vă vorbesc, nu însă în somn, ci treaz, în plină zi, că vântul nu grăieşte mai melodios bătrânului stejar decât celui mai nezărit fir de iarbă

Şi doar acela este mare care ştie să transforme vocea vântului într‑un cântec ce se aude şi mai alinător datorită dragostei sale.

Munca este dragostea scoasă la lumină

Şi, dacă nu poţi să munceşti cu dragoste ci cu scârbă, atunci mai bine părăseşte lucrul tău şi aşează‑te la poarta templului spre a primi pomană de la cei care cu bucurie muncesc

Iar dacă, cu nepăsare, vei face pâinea, va fi o pâine amară, care nu va potoli decât pe jumătate foamea omului.

Deoarece dacă, fără tragere de inimă, vei stoarce mustul din struguri, atunci nepăsarea ta ca o otravă se va răspândi în acel vin.

Şi chiar dacă vei cânta asemeni îngerilor, dar nu vei iubi cântecul, auzul oamenilor va rămâne surd la glasul zilei ca şi la acel al nopţii”.

Atunci o femeie zise: „Vorbeşte‑ne despre Bucurie şi despre Tristeţe”.

Iar el răspunse:

„Bucuria este tristeţea fără mască

Şi însăşi fântâna din care a ţâşnit râsul vostru, a fost adesea plină de lacrimi.

Şi cum ar putea să fie altfel?

Cu cât mai adânc vă sapă‑n fiinţă tristeţea, cu atât mai multă bucurie veţi cuprinde în voi.

Cupa în care vă aşteaptă vinul, nu este, oare, aceeaşi pe care focul a ars‑o în cuptorul olarului?

Iar alăuta care vă alină sufletul, nu este acelaşi lemn, mai înainte, chinuit de cuţit?

Când sunteţi veseli, scrutaţi‑vă adâncul inimii şi veţi afla că ceea ce vă umple de bucurie nu‑i altceva decât ceea ce şi tristeţea v‑a dăruit.

Când sunteţi trişti, iarăşi scrutaţi‑vă inima şi veţi vedea că, într‑adevăr, lacrimile vin de la ceea ce, cândva, desfătarea voastră fusese.

Unii dintre voi spun: „Bucuria este mai mare decât tristeţea”, iar alţii zic: „Nu, tristeţea este mai mare decât bucuria”.

Ci, iată, eu vă încredinţez că ele sunt de nedespărţit.

Împreună sosesc în casa voastră şi, când una se aşează cu voi la masă, nu uitaţi, cealaltă în patul vostru s‑a şi culcat.

Într‑adevăr, sunteţi în cumpănă, asemenea unei balanţe, între bucuriile şi tristeţile voastre.

Numai când sunteţi goliţi de voi înşivă, talerele sunt nemişcate şi în echilibru.

Când, însă, paznicul comorii vă va ridica spre a‑şi cântări aurul şi argintul, va trebui ca bucuria şi tristeţea voastră să se ridice ori să scoboare”.

Atunci un zidar înaintă şi spuse: „Vorbeşte‑ne despre Case.”

Iar el răspunse grăind:

„Duraţi‑vă din visuri un refugiu undeva, în deşert, înainte de a vă înălţa o casă între zidurile cetăţii.

Fiindcă, aşa cum în amurg vă înturnaţi la vetrele voastre, tot astfel revine călătorul în voi, cel care‑i mereu îndepărtat şi singur.

Casa este corpul vostru mai mare,

Ea creşte în miezul zilei şi doarme în tăcerea nopţii şi nu‑i lipsită de vise. Oare casa voastră nu visează, iar în vis nu părăseşte ea cetatea pentru un crâng sau pentru o colină?

O, dacă aşi putea să adun în căuşul palmei mele casele voastre şi, ca semănătorul, să le împrăştii în păduri şi prin livezi!

Faceţi ca văile să fie străzile voastre, iar înverzitele cărări, ulicioarele, spre a vă căuta unul pe altul printre viile rodind, aromele pământului adunându‑le în veşmintele voastre.

Dar nu a sosit, încă, timpul acestora!

În teama lor, străbunii v‑au strâns prea aproape unul de altul, iar această teamă va mai dura încă un timp. Atâta timp cât zidurile cetăţii vor separa vetrele de ogoarele voastre.

Ci, spuneţi‑mi, oameni din Orphales, ce păstraţi în aceste case? Şi ce ascundeţi îndărătul uşilor închise?

Aveţi pacea, tihnitul impuls care să vă dezvăluie însăşi puterea voastră?

Aveţi amintiri, acele bolţi strălucitoare, care se arcuiesc peste vârfurile ameţitoare ale spiritului?

Aveţi frumuseţea, care întoarce inima lucrurilor din lemn şi din piatră, către muntele sfânt?

Spuneţi‑mi, aveţi în casele voastre toate acestea?

Sau nu aveţi decât bunul trai, lăcomia bunului trai, acea dorinţă ascunsă, care vă intră în casă, de parcă ar fi fost poftită, rămânâdu‑vă oaspete iar apoi stăpân definitiv?

Da, lăcomia vă subjugă, cu furca şi cu biciul, preschimbând în nişte biete păpuşi chiar şi cele mi nobile dorinţe ale voastre.

Fiindcă, deşi mâinile‑i sunt de mătase, inima sa e de fier.

Ea vă leagănă până vă adoarme, numai pentru a se aşeza alături pe pernă, spre a‑şi râde apoi de demnitatea cărnii.

Ea îşi bate joc de simţurile voastre şi le culcă în vată ca pe nişte vase fragile.

Într‑adevăr, lăcomia bunului trai ucide pasiunile sufletului şi însoţeşte, apoi, rânjind, convoiul lor funerar.

Dar voi, copii ai spaţiului, voi, cei cu somnul neliniştit, voi nu veţi fi nici prinşii, nici îmblânziţii,

Casa voastră nu va fi ancoră, ci catarg,

Ea nu va fi nici vălul sclipitor care acoperă rana, ci pleoapa care proteguie ochiul.

Voi nu vă veţi strânge aripile înainte să puteţi trece prin porţi, nici nu veţi pleca fruntea spre a nu vă lovi de grinzile caselor, nici nu vă veţi opri respiraţia de teamă să nu se crape, prăbuşindu‑se,

Nu, nu veţi locui în morminte făurite de către morţi pentru cei vii.

Chiar înălţate cu măreţie şi splendoare, casele voastre nu vor şti să vă cuprindă tainele, nici să vă adăpostească dorinţele,

Fiindcă, gândiţi‑vă, ceea ce este de necuprins în voi, locuieşte în castelul cerului, a cărui uşă e ceaţa dimineţii, ale cărui fereşti sunt cântecele şi tăcerile nopţii.”

Şi un ţesător: „Vorbeşte‑ne despre Veşminte”.

Iar el răspunse: „Veşmintele ascund o mare parte a frumuseţii voastre, dar nu vă acoperă urâţenia.

Şi cu toate că, prin veşminte, căutaţi adăpost tainelor voastre, riscaţi a găsi doar un ham şi un lanţ.

Fie ca soarele şi vântul să îmbrăţişeze mai mult pielea trupului vostru şi mai puţin veşmintele.

Deoarece suflul vieţii este în soare, iar mâinile trăirii în adierea vântului.

Unii dintre voi zic: „Vântul dinspre miazănoapte este cel care ne‑a ţesut hainele pe care le purtăm”.

Ci, eu vă spun: „Da, este vântul dinspre miazănoapte, însă ruşinea fost‑a meseria lui şi moleşirea nervilor aţa cu care le‑a însăilat.

Şi când lucru‑i a fost săvârşit, el a râs în pădure”.

Nu uitaţi că pudoarea nu‑i decât o pavăză împotriva privirilor pângăritoare,

Iar când pângărirea dispare, ce devine pudoarea dacă nu o piedică şi o pată ruşinoasă a spiritului?

Şi, iarăşi, nu uitaţi că pământul este bucuros  să vă simtă picioarele goale, sărutându‑le şi că vânturile s‑ar juca voioase cu pletele voastre.”

Iar un neguţător înaintă şi spuse: „Vorbeşte‑ne despre a Cumpăra şi a Vinde.”

Iar el, răspunzând, zise:

„Pentru voi pământul îşi dăruie rodul şi nimic nu v‑ar lipsi dacă aţi şti cum să vă îndestulaţi.

Schimbând între voi darurile pământului, veţi afla abundenţă şi prisos veţi afla.

Cu toate acestea, dacă schimbul nu se face din dragoste şi dreptate binevoitoare, unii vor ajunge la nesaţiu, alţii vor fi înfometaţi.

Când vă întâlniţi în târg, voi cei ce trudiţi pe mare, pe ogoare şi în podgorii cu ţesătorii, cu olarii şi vânzătorii de arome,

Invocaţi atunci spiritul‑stăpân al Pământului să vină printre voi spre a binecuvânta cântarul şi socotirea mărfurilor ce le vindeţi unii altora.

Şi să nu îngăduiţi deloc celor cu mâinile goale să ia parte la învoielile voastre, ei care îşi vând cuvintele în schimbul muncii voastre.

Acestor oameni spuneţi‑le:

„Veniţi cu noi pe ogoare, ori mergeţi cu fraţii noştri pe mare şi aruncaţi‑vă năvoadele,

Fiindcă, precum nouă, aşa şi vouă, atât marea, cât şi pământul vă vor dărui cu generozitate.”

Şi dacă vin cântăreţii şi dansatorii şi cei din fluiere zicând, preţuiţi‑le de asemeni ofertele,

Pentru că sunt, asemeni vouă, culegători de fructe şi tămâie, iar ceea ce vă oferă, deşi plăsmuire de vis, veşmânt este şi hrană pentru suflete.

Şi, înainte de a părăsi târgul, trebuie să vedeţi dacă nu cumva cineva n‑a plecat cu mâinile goale.

Fiindcă spiritul‑stăpân al Pământului nu‑şi va afla liniştea pe aripile vântului câtă vreme nevoile celor mai mici dintre voi nu vor fi alinate.”

Atunci unul dintre judecătorii cetăţii zise: „Vorbeşte‑ne despre Crimă şi despre Pedeapsă.”

Şi el răspunse, zicând:

„Acestea se întâmplă când judecata voastră rătăceşte în vânt,

Fiindcă numai din nesocotinţă aduceţi prejudicii altora şi deci, vouă înşivă,

Iar pentru aceste prejudicii trebuie apoi să bateţi la uşile dregătorilor şi să aşteptaţi în dispreţ.

Precum Oceanul este Eul vostru divin:

El rămâne pururi imaculat

Şi asemeni etherului el nu‑şi desfăşoară decât aripile.

Ca Soarele este Eul vostru divin,

El nu cunoaşte drumurile cârtiţei, nici nu caută ascunzătorile şarpelui.

Iar Eul divin nu e singur în firea voastră:

Multe în voi sunt omeneşti, dar multe nu sunt încă ale omului

Ci se arată asemenea unui pigmeu diform, care merge buimac, prin ceaţă în căutarea propriei sale deşteptări.

Acum, despre omul din voi aşi vrea să vorbesc,

Fiindcă omul, iar nu Eul vostru divin şi nici pigmeul rătăcind prin ceaţă, este cel care cunoaşte crima şi pedepsirea crimei.

Adesea v‑am auzit vorbind despre cel care comite un lucru rău ca şi cum nu ar fi unul dintre ai voştri, ci un străin printre voi, un intrus în lumea voastră.

Ci eu vă spun că, precum cel sfânt şi cel drept nu pot să se înalţe deasupra a ceea ce este mai înălţător în fiecare dintre voi,

Tot astfel şi cel rău şi cel slab nu pot cădea mai jos decât ceea ce aveţi mai josnic fiecare dinte voi,

Şi precum o singură frunză nu se ofileşte decât cu tăcuta învoire a întregului arbore,

Tot astfel răufăcătorul nu poate să comită crima decât cu consimţământul secret al vostru, al tuturor.

Fiindcă, asemeni unei procesiuni, înaintaţi împreună spre Eul vostru divin,

Voi sunteţi drumul, dar şi drumeţii.

Iar când unul dintre voi cade, acesta‑i pentru cei care sunt în urma lui, prevenindu‑i că o piatră le împiedică trecerea.

Da, dar el cade şi pentru cei aflaţi înaintea lui, care, cu toate că au pasul mai iute şi mai sigur, nu au înlăturat piatra din cale.

Şi iată încă de ce cuvântul trebuie să apese greu pe cugetele voastre:

Cel ucis nu rămâne nevinovat faţă de propria‑i moarte,

La fel cum cel prădat nu‑i nevinovat că a fost jefuit,

Şi cel drept nu‑i neştiutor de fărădelegile celui rău,

Iar cel care are mâinile curate, nu rămâne nepătat de fapta trădătorului.

Da, vinovatul este uneori victima ofensei

Şi, mai adesea, condamnatul suportă pedeapsa şi pentru cel nevinovat ca şi pentru cel fără de cusur.

Fiindcă nu puteţi despărţi pe cel drept de cel nedrept, nici pe cel bun de cel rău,

Amândoi stau în faţa Soarelui asemenea firelor, alb şi negru, întreţesute,

Iar când firul negru s‑a rupt, ţesătorul controlează întreaga ţesătură şi, de asemenea, războiul de ţesut.

Dar dacă unul dintre voi încearcă să judece o soţie infidelă,

Să pună atunci în balanţă şi inima bărbatului acesteia şi, astfel, să‑i măsoare cu grijă sufletul,

Şi, la fel, cel care vrea să‑l biciuiască pe ofensator, să privească şi în sufletul celui ofensat,

Iar dacă cineva dintre voi pedepseşte în numele dreptăţii, împlântând securea în copacul răului, să ia aminte şi la rădăcini,

Va găsi, acolo‑n adânc, rădăcinile binelui şi ale răului, ale purtătorului de fructe şi ale celui sterp, îmbrăţişându‑se în inima tăcută a pământului.

Iar voi, judecători, care vreţi să fiţi drepţi,

Ce judecată veţi pronunţa împotriva celui care, cu toate că cinstit cu trupul, este hoţ în sufletul său?

Ce pedeapsă veţi hotărî celui care răpune trupeşte pe cineva atunci când el însuşi este vătămat sufleteşte?

Şi cum veţi urmări pe cel care prin faptele sale se arată a fi de rea credinţă şi opresor,

Dar el însuşi, la rându‑i, este jignit şi batjocorit?

Şi, cum veţi pedepsi pe cei a căror remuşcare este deja mai mare decât răul comis?

Remuşcarea nu este oare pedeapsa dată, astfel, chiar de legea căreia voiţi a‑i sluji?

Totuşi, nu puteţi pune remuşcarea pe seama celui vinovat, nici să o scoateţi din inima vinovatului.

Fiindcă, de la sine, remuşcarea va ţipa, în tăcerea nopţii, pentru ca oamenii să se trezească şi să se privească în faţă.

Iar voi, cei care voiţi a înţelege dreptatea, cum veţi reuşi aceasta, dacă nu veţi privi toate faptele în plină lumină?

Atunci numai veţi pricepe că cel drept şi cel decăzut nu sunt decât un singur om stând drept în crepusculul dintre noaptea eului‑pigmeu şi ziua eului‑divin

Şi că piatra unghiulară a templului nu‑i cu nimic mai presus decât cea din adâncul temeliei”.

Apoi un jurist spuse: „Dar în ceea ce priveşte Legile, Stăpâne?”

Şi el grăi:

„Vă complaceţi în a stabili Legi,

Dar vă complaceţi şi mai mult în a le călca.

Asemeni copiilor care se joacă pe ţărâmul oceanului şi care, cu perseverenţă construiesc cetăţi de nisip şi pe care tot ei le distrug, râzând.

Dar, în timp ce înălţaţi aceste turnuri, oceanul aduce şi mai mult nisip,

Iar când le dărmaţi, oceanul râde cu voi.

Într‑adevăr, oceanul râde întotdeauna cu cei inocenţi.

Dar ce e cu cei pentru care viaţa nu‑i un ocean şi pentru care legile omului nu sunt doar turnuri de nisip,

Pentru care viaţa este o stâncă, iar legea o daltă cu care voiesc a sculpta după propria asemănare?

Ce putem spune despre ologul care‑i urăşte pe dansatori?

Sau despre boul care‑şi iubeşte jugul, văzând în căpriorii şi elanul pădurilor făpturi rătăcite sau vagaboande?

Dar despre bătrânul şarpe care nu‑şi mai poate lepăda pielea şi care‑i numeşte pe ceilalţi, mai tinerii, despuiaţi şi fără de pudoare?

Şi despre cel care, devreme sosit la nuntă, se ghiftuie repede şi, obosit apoi, se ridică afirmând că orice petrecere‑i un păcat şi orice nuntaş un păcătos?

Ce pot spune aici despre aceştia decât că şi ei stau în lumină, dar cu spatele la Soare?

Ei nu‑şi văd decât umbrele, iar umbrele lor sunt legile după care trăiesc.

Şi ce este Soarele pentru ei, dacă nu doar izvorâtorul de umbre?

Şi ce‑nseamnă pentru aceştia recunoaşterea legilor, dacă nu faptul de a îngenunchia şi a‑şi desena pe pământ propriile umbre?

Iar voi care mergeţi doar cu faţa spre Soare, ce imagini oglindite de pământ vă pot păstra?

Ori voi, care călătoriţi după vânt, ce giruetă va orienta drumul vostru?

Care lege omenească vă va încătuşa, dacă veţi sfărma jugul de porţile închisorilor?

De care legi vă veţi teme, dacă veţi dansa fără ca nici un lanţ de fier să vă împiedice?

Şi cine va putea să vă dea în judecată dacă vă veţi sfâşâia veşmintele, dar nu le veţi azvârli în calea altora?

Oameni din Orphales, puteţi să ascundeţi tamburul şi să desfaceţi corzile lirei, dar cine va putea interzice vreodată ciocârliei să cânte?

Şi un orator zise: „Vorbeşte‑ne despre Libertate”.

Iar el răspunse:

„La porţile oraşului ca şi‑nlăuntrul caselor v‑am văzut prosternându‑vă în adorarea propriei voastre libertăţi,

 Asemenea sclavilor care se umilesc înaintea unui tiran, pe care îl glorifică, în timp ce el îi zdrobeşte.

Da, în grădina templului, ca şi în umbra cetăţii, i‑am văzut pe cei mai liberi dintre voi ducându‑şi libertatea ca un jug, purtând‑o asemenea cătuşelor.

Şi inima‑mi sângera de durere, fiindcă voi nu veţi fi liberi decât atunci când însăşi dorinţa de a ajunge la libertate va fi pentru voi un ham şi când veţi înceta a mai vorbi de libertate ca despre o ţintă, ca despre o desăvârşire.

Veţi fi liberi în adevăr nu doar când zilele vă vor fi fără de griji, iar nopţile fără de dorinţe ori fără de chinuri,

Ci, mai degrabă, când aceste lucruri vă vor cuprinde viaţa şi când vă veţi ridica deasupra lor goi şi fără de piedici.

Dar cum vă veţi ridica deasupra zilelor şi nopţilor voastre, dacă nu veţi rupe lanţurile cu care, în zorii înţelegerii voastre, v‑aţi şi încărcat ora amiezii?

Într‑adevăr, ceea ce numiţi libertate este cel mai puternic dintre aceste lanţuri, cu toate că verigile‑i strălucesc în soare, luându‑vă ochii.

Şi ce sunt acestea dacă nu fragmente din voi înşivă, pe care vreţi să le îndepărtaţi spre a deveni liberi?

Or, dacă e nedreaptă legea pe care voiţi a o aboli, această lege a fost scrisă cu însăşi mâna voastră pe propria frunte

Şi dacă nu o veţi putea şterge, arzându‑vă cărţile legilor, nici spălând minţile judecătorilor, chiar dacă veţi revărsa asupră‑le nesfârşirea mării.

Iar dacă e un despot pe care voiţi a‑l detrona, luaţi aminte mai întâi dacă tronul acestuia a fost definitiv distrus în inima voastră.

Fiindcă, spuneţi‑mi, cum ar putea un tiran să‑i domine pe cei liberi şi mândri, dacă nu ar exista o tiranie în propria lor libertate şi o umilinţă în propria lor mândrie?

Şi dacă există o îngrijorare pe care voiţi a o alunga, aceasta a fost aleasă de voi înşivă, mai degrabă decât v‑a fost impusă,

Iar dacă există o frică pe care vreţi a o risipi, locul acesteia este în inima voastră şi nu în mâna temutului tiran.

Dar cum vă veţi ridica deasupra zilelor şi nopţilor voastre, dacă nu veţi rupe lanţurile cu care, în zorii înţelegerii voastre, v‑aţi şi încărcat ora amiezii?

Într‑adevăr, toate lucrurile amestecate sunt în firea voastră intimă într‑o constantă semiîmbrăţişare, cele dorite cu cele nedorite, cele ce vă repugnă cu cele nespus de plăcute,

Acestea toate laolaltă în voi sălăşluiesc – lumini şi umbre – perechi în strânsă unire.

Iar când umbra se destramă şi dispare, lumina care întârzâie devine umbra altei lumini

Şi, astfel, libertatea voastră, pierzându‑şi  piedicile, devine ea însăşi piedica unei şi mai mari libertăţi.”

Iar o preoteasă îl rugă, zicând: „Vorbeşte‑ne despre Raţiune şi despre Pasiuni”.

Şi el răspunse:

„Sufletul vostru, adeseori, este un câmp de luptă, unde raţiunea şi judecata se înfruntă cu pasiunile şi poftele voastre.

Pot fi eu pacificatorul sufletului vostru, spre a schimba ura şi duşmănia din voi în unitate şi melodie?

Dar cum aşi reuşi, afară numai dacă voi înşivă nu sunteţi, de asemeni, liniştitorii, ceva mai mult, prieteni ai chipului vostru interior?

Raţiunea şi pasiunea sunt cârma şi pânzele sufletului vostru mereu navigând.

Dacă pânzele şi cârma voastră se rup, nu puteţi decât să vă clătinaţi pe valuri la întâmplare, ori să rămâneţi prinşi în impas în mijlocul mării,

Fiindcă raţiunea, de una singură domnind, restrânge întregul elan; şi pasiunea, liber lăsată, e o flacără arzând până la propria‑i mistuire.

De aceea, fie ca sufletul vostru să‑şi exalte raţiunea până la înălţimea pasiunii, pentru ca astfel să poată cânta,

Iar raţiunea să vă conducă pasiunea astfel încât aceasta să poată dăinui în permanentă reînviere şi ca pasărea Phoenix să renască din propria‑i cenuşă.

Potrivit e să daţi raţiunii şi pasiunii aceeaşi preţuire, ca şi când aţi face‑o pentru doi oaspeţi iubiţi în casa voastră aflându‑se,

Cu siguranţă, nu veţi onora pe unul în dauna celuilalt, pentru că, dând mai multă atenţie unuia, veţi pierde dragostea şi încrederea amândoura.

Când, printre coline, vă odihniţi la umbra răcoroasă a plopilor argintii, împărtăşindu‑vă din pacea ogoarelor şi a pajiştilor până în zări întinzându‑se – atunci inima voastră să spună în taină: „Creatorul se odihneşte în raţiunea sa”.

Iar atunci când bubuie furtuna, când vântul năprasnic zdruncină pădurea şi când tunetul şi fulgerul proclamă măreţia cerului, atunci inima voastră să şoptească smerindu‑se: „Creatorul se frământă în pasiunea sa.”

Şi, fiindcă sunteţi un suflu în sfera celui Puternic şi o frunză în pădurea acestuia, asemeni lui trebuie să vă odihniţi în raţiune şi să vă mişcaţi în miezul pasiunilor”

Atunci o femeie îndrăzni: „Vorbeşte‑ne despre Durere”.

Şi el începu:

„Prin durere se sparge cochilia care vă acoperă judecata.

Precum sâmburele fructului trebuie să se crape, ca astfel miezul de taină să se poată dărui Soarelui: aşa trebuie să vă cunoaşteţi durerea.

Şi numai aşa veţi izbuti să vă păstraţi inima în înflorirea miracolului zilnic al vieţii:

Numai aşa durerea nu vă va părea mai puţin miraculoasă decât bucuria:

Iar voi veţi accepta vârstele inimii, precum totdeauna aţi acceptat anotimpurile trecând peste câmpiile voastre

Şi veţi veghea cu seninătate de‑a lungul tristeţii iernilor voastre.

O mare parte din durere voi înşivă aţi ales‑o,

Ea este doctoria amară cu ajutorul căreia neştiutul vraci din fiecare tămăduieşte Eul bolnav,

Mărturisiţi‑vă, aşadar, acestuia şi sorbiţi‑i leacul în tăcere şi linişte,

Fiindcă mâna‑i, cu toate că grea şi dură, este condusă de mâna binevoitoare a celui Nevăzut.

Iar cupa pe care v‑o oferă, chiar dacă vă arde buzele, a fost modelată din lutul pe care Olarul l‑a muiat cu propriile sfinte lacrimi.”

Apoi un bărbat spuse: „Vorbeşte‑ne despre Conştiinţa de sine”.

Şi el răspunse, zicând:

„Inimile voastre cunosc în tăcere taina zilelor şi a nopţilor,

Dar urechile fiecăruia însetează după sunetul cunoaşterii din inima voastră.

Ci voi aţi vrea să cunoaşteţi în cuvinte ceea ce deja ştiţi din gânduri,

Aţi dori să atingeţi cu degetele trupul gol al viselor voastre.

Şi este bine că voiţi aceasta.

Izvorul ascuns al sufletului trebuie să ţâşnească şi apoi să alerge murmurând către mare

Iar comoara adâncurilor voastre fără sfârşit vrea ochilor să se arate,

Ci nu există balanţă pentru a cântări necunoscuta voastră comoară

Şi nu cercetaţi adâncurile conştiinţei voastre nici cu prăjina, nici cu sonda,

Fiindcă Eul omului este ca un ocean fără hotare şi de nemăsurat.

Nu spuneţi nicicând „Am aflat Adevărul” ci mai curând „Am aflat un Adevăr”.

Nu spuneţi „am găsit cărarea sufletului” ci, mai degrabă, „Am găsit sufletul drumeţind pe îngusta‑mi cărare”.

Pentru că sufletul aleargă pe toate cărările.

El nu călătoreşte pe o anumită linie, nici nu creşte asemenea trestiei,

Sufletul se desface precum un lotus în petale fără de număr”.

Atunci un dascăl îl rugă: „Vorbeşte‑ne despre Învăţătură”.

Şi el începu:

„Nici un om nu poate să vă descopere nimic, afară numai de ceea ce zace pe jumătate adormit, în zorii conştiinţei voastre.

Învăţătorul care păşeşte în umbra templului, printre discipoli, nu dăruie acestora din înţelepciunea‑i , cât mai degrabă din dragostea şi din credinţa sa.

Dacă este cu adevărat învăţat, el nu‑i îndeamnă să intre în casa înţelepciunii sale, ci mai degrabă‑i aduce pe fiecare în parte în pragul propriei sale înţelepciuni.

Astronomul vă poate vorbi de înţelegerea sa asupra spaţiului, dar nu vă va putea să vă dea înţelegerea care‑i numai a sa.

Muzicianul poate cânta pentru voi din ritmul care există pretutindeni în spaţiu, dar el nu poate da auzul cuprinzător de ritmuri şi nici vocea care să‑i fie ecou.

Iar cel priceput în ştiinţa cifrelor vă poate vorbi despre domeniul măsurii şi greutăţii, dar nu vă poate conduce acolo,

Fiindcă viziunea unui om nu poate împrumuta aripile altui semen al său

Şi, precum fiecare dintre voi stă singur în conştiinţa Creatorului, la fel, fiecare dintre voi trebuie să rămână singur în conştiinţa sa despre  Creator şi în cunoaşterea celor pământeşti.”

 Şi un adolescent îndrăzni: „Vorbeşte‑ne despre Prietenie”.

Şi el zise:

„Prietenul – este răspunsul dat nevoilor voastre.

El este ogorul pe care îl semănaţi cu dragoste şi îl seceraţi din recunoştinţă,

El este căminul şi masa voastră,

Fiindcă la el veniţi, asemeni flămânzilor, căutându‑l pentru oaza de linişte.

Când prietenul îşi descoperă gândul, nu vă înclinaţi spre „nu”‑ul sinelui vostru, nici nu‑i refuzaţi acel „da” aşteptat,

Iar când este închis în el, inima voastră nu încetează a‑i asculta inima.

Pentru că în prietenie, toate gândurile, toate dorinţele, toate aşteptările se nasc în tăcere şi se împart într‑o bucurie mută.

Nu vă întristaţi când vă despărţiţi de prietenul vostru,

Fiindcă tot ceea ce preţuiţi cel mai mult la el, vă poate fi mai limpede în absenţa‑i, precum pentru un alpinist muntele apare cel mai desluşit de văzut din depărtarea câmpiei

Şi nu aflaţi alt ţel în prietenie decât adâncirea în spirit.

Pentru că dragostea care caută altceva decât revelaţia propriului mister, numai e dragoste, ci‑i ca o plasă în care, aruncată fiind, cade doar ceea ce‑i de prisos.

Tot ce aveţi mai bun în voi înşivă pentru prietenul vostru să fie,

Dacă el trebuie să cunoască refluxul mareei voastre, atunci să cunoască şi fluxul

Şi la ce‑i bun prietenul dacă îl căutaţi doar pentru pierdere de vreme?

Căutaţi‑l totdeauna pentru a vă trăi cu adevărat clipele,

Fiindcă‑i rostul lui să vă umple nevoile dar nu şi vidul din voi

Şi în desfătarea prieteniei, domnească râsul şi bucuriile împărtăşite.

Pentru că în roua măruntelor lucruri inima îşi află dimineaţa şi prospeţimea.”

Atunci un literat spuse: ”Vorbeşte‑ne despre Cuvânt”.

Iar el începu:

„Vorbiţi atunci când încetaţi a mai avea linişte cu propriile gânduri,

Când nu mai puteţi rămâne în singurătatea inimii, viaţa vi se mută pe buze, iar sunetele sunt un divertisment spre trecerea timpului.

Şi, de cele mai multe ori, în discursurile voastre, gândirea vă este pe jumătate ucisă,

Fiindcă gândirea este o pasăre a înălţimilor, care, în colivia cuvintelor, izbuteşte doar să‑şi desfăşoare aripile, dar nu poate zbura.

Unii dintre voi, din teama de a fi singuri, caută tovărăşia vorbăreţilor.

Tăcerea singurătăţii le dezvăluie acestora Eul lor în toată goliciunea sa şi ar dori să fugă de ei înşişi.

Unii dintre voi vorbesc şi, fără să ştie şi fără premeditare, dau la iveală un adevăr pe care ei înşişi nu‑l înţeleg.

Mai sunt alţii care păstrează în ei adevărul, însă nu‑l dau pe seama cuvintelor,

În firea acestora spiritul sălăşluieşte în ritmul tăcerii.

Când îţi întâlneşti prietenul pe marginea drumului, ori în târg, fie ca spiritul să‑ţi anime buzele şi să‑ţi călăuzească limba,

Fie ca vocea‑i prin vocea ta să grăiască auzului firii sale.

Numai astfel sufletul tău va păstra adevărul inimii tale, aşa cum buchetul vinului este cel care stăruie.

Chiar şi când i‑ai uitat culoarea, iar cupa de mult nu mai este”.

Şi un astronom întrebă: „Stăpâne, dar despre Timp?”

Iar el răspunse:

„Aţi vrea să măsuraţi timpul, cel nesfârşit şi nemăsurat,

Aţi dori să vă adaptaţi viaţa şi chiar să vă dirijaţi mersul spiritului după cel al orelor şi anotimpurilor,

Şi aţi vrea să vă faceţi din timp un râu, pe ţărmul căruia stând, să‑i priviţi trecerea.

În acest timp, însă, atemporalul din voi este conştient de fără‑de‑timpul vieţii,

Se ştie că astăzi nu‑i decât amintirea lui ieri, în timp ce mâine este visul clipei de faţă.

Şi că acel care cântă şi contemplă în voi, este încă fixat în hotarele primei clipe, cea care a semănat stelele în spaţiu.

Cine dintre voi nu simte că puterea de a iubi îi este fără de margini?

Cu toate acestea, cine nu simte că chiar această dragoste, cu toate că de necuprins, închisă‑i în miezul firii sale şi neizvorând dintr‑un gând de dragoste spre alt gând de dragoste, nici dintr‑un gest de iubire spre un alt gest de iubire?

Iar timpul nu‑i oare asemeni dragostei, invizibil şi fără de măsură?

Dar dacă, în gândirea voastră, trebuie să împărţiţi timpul în anotimpuri, faceţi ca fiecare anotimp să le cuprindă pe toate celelalte,

Şi ca prezentul să îmbrăţişeze trecutul cu amintirea şi viitorul cu năzuinţa.

Ci, unul din bătrânii cetăţii spuse:

„Vorbeşte‑ne despre Bine şi despre Rău.”

Şi el răspunse:

„Despre Binele care sălăsluieşte în voi aşi putea vorbi, dar nu şi despre rău. 

Fiindcă răul ce‑i, oare, dacă nu binele chinuit de propria‑i foame şi de propria‑i sete?

Într‑adevăr, când binele este hămesit, el îşi caută hrana chiar în cele mai întunecate hrube, iar când este însetat se adapă chiar din apă moartă.

Sunteţi buni când sunteţi una cu voi înşivă,

Totuşi, când nu sunteţi numai cu voi înşivă nu sunteţi răi,

Pentru că o casă învrăjbită nu‑i un cuib de hoţi, ea nu este decât o casă învrăjbită,

Iar o corabie fără cârmaci poate rătăci fără scop printre stânci, fără să se scufunde.

Sunteţi buni când încercaţi să dăruiţi din voi înşivă.

Totuşi nu sunteţi răi când căutaţi să câştigaţi pentru voi înşivă,

Fiindcă atunci când căutaţi un câştig, nu sunteţi decât o rădăcină care, prinzându‑se de pământ, se hrăneşte din sânul acestuia.

Desigur, fructul nu poate spune rădăcinii: „Fii asemeni mie, plină şi rumenă, dăruind fără oprire din abundenţa ta.”

Fiindcă, pentru un fruct a dărui este o nevoie, aşa cum pentru o rădăcină a primi este o nevoie.

Sunteţi buni când sunteţi pe deplin treji în discursurile voastre,

Totuşi nu sunteţi răi când picotiţi, când limba vi se clatină ameţită

Şi chiar un discurs cu poticneli poate fortifica o limbă slabă.

Sunteţi buni când cu pas ferm, întreprinzători, mergeţi spre scopul propus,

Totuşi nu sunteţi răi când vă îndreptaţi într‑acolo şchiopătând, pentru că, chiar cei ce şchioapătă nu rămân în urmă.

Însă cei care sunteţi puternici şi iuţi, feriţi‑vă să şchiopătaţi în faţa celor schilozi, cu gândul că le faceţi plăcere.

Sunteţi buni în nenumărate feluri şi nu sunteţi numaidecât răi când nu sunteţi buni,

Nu faceţi decât să hoinăriţi şi să leneviţi.

Ce păcat că nici cerbii nu pot învăţa broaştele ţestoase să fugă precum vântul!

În dorul după eul vostru uriaş vă stă bunătatea, iar această năzuinţă trăieşte în voi toţi.

La unii, însă, bunătatea e ca un torent care se prăvale furtunos spre mare, ducând cu el tainele colinelor şi cântecele pădurilor.

Iar la alţii, asemenea‑i unui biet pârâiaş, care se pierde în meandre, ocolind şi întârzâind înainte de a atinge ţărmul mării.

Dar cel cu năzuinţa arzătoare să nu zică, cumva, celui a cărui dorinţă este domoală:

„Pentru ce eşti încet şi leneş?”

Fiindcă cei buni nu‑i întreabă pe cel gol „Unde ţi‑s hainele?” nici pe cel fără de acoperiş „Ce s‑a întâmplat cu casa ta?”

Atunci o altă preoteasă zise: „Vorbeşte‑ne despre Rugăciune.”

Iar el răspunse acestea:

”Vă rugaţi în clipele de deznădejde şi de nevoie. Oh, de v‑aţi ruga, de asemeni, în plinătatea bucuriei şi în zilele ce vă sunt îmbelşugate!

Fiindcă rugăciunea ce‑i oare dacă nu expansiunea firii voastre în etherul mereu trăitor?

Şi dacă, spre uşurarea voastră, stă faptul că aruncaţi în spaţiu întunericul din voi, este de asemeni, spre desfătarea voastră să răspândiţi zorii din sufletul vostru.

Iar dacă nu puteţi decât să plângeţi când sufletul vă chiamă la rugăciune, aceasta trebuie să vă îmboldească iar şi iar, în pofida lacrimilor, până veţi veni râzând la ea.

Când vă rugaţi, vă şi înălţaţi, pentru a‑i întâlni în văzduh pe cei care, asemeni vouă, la aceeaşi oră se roagă şi pe cei care în afara timpului de rugă, nu‑i puteţi întâlni.

Se cuvine, de aceea, ca întâlnirea voastră în templul nevăzut să fie numai pentru starea de extaz şi dulce comuniune,

Fiindcă dacă veţi intra în acest templu doar pentru a cere, nu veţi primi nimic,

Iar dacă doar spre a vă umili, nu vă veţi înălţa,

Sau chiar dacă veţi intra spre a implora fericirea pentru semenii voştri, nu veţi fi auziţi.

E destul numai, să intraţi în acest templu nevăzut.

Nu aşi putea să vă învăţ cum să vă rugaţi cu ajutorul cuvintelor.

Cel Nevăzut nu ascultă vorbele voastre, afară doar dacă El însuşi le pronunţă, prin buzele voastre.

Şi n‑aşi putea să vă învăţ rugăciunile mărilor, ale pădurilor şi ale munţilor,

Însă voi, care v‑aţi născut în munţi, ori în păduri, sau pe mări, puteţi afla aceste rugăciuni în inima voastră.

Iar dacă veţi asculta, numai, în taina nopţii le veţi auzi şoptind în tăcere:

„Creatorule, tu, care eşti eul nostru înaripat, în firea noastră voinţa ta voieşte,

În dorinţa noastră dorinţa ta arde,

Puterea ta e în noi, dorind să ne schimbe nopţile – care ale tale sunt – în zile, care ale tale sunt, de asemenea.

Noi nu putem să‑ţi cerem nimic, deoarece tu ne cunoşti trebuinţele înainte ca ele să se ivit înlăuntrul nostru.

Tu eşti trebuinţa noastră şi, dăruindu‑ne cât mai mult din tine, totul ne dărui.

Atunci un sihastru, care venea în cetate o dată pe an, înaintă şi spuse:

„Vorbeşte‑ne despre Plăcere.”

Şi el răspunse, zicând:

„Plăcerea e un cânt de libertate,

Însă nu‑i libertatea,

Ea este înflorirea dorinţelor,

Dar nu‑i încă fructul acestora,

Este o adâncime chemând către o înălţime,

Dar nu‑i abisul şi nici vârful dorit,

Ea este prizonierul care‑şi ia zborul,

Dar încă nu‑i spaţiul care să‑l învăluie.

Da, într‑adevăr, plăcerea este un cânt de libertate

Şi cu simţire aşi dori să vi‑l cânt din toată inima. Nu aşi voi, însă, nicicum să vă  pierdeţi inimile în cântul acesta.

Printre tinerii voştri, unii caută plăcerea ca şi când aceasta ar fi totul şi de aceea sunt judecaţi şi pedepsiţi.

În ceea ce mă priveşte, nu i‑aşi judeca şi nu i‑aşi pedepsi, vreau doar să‑i văd căutând,

Fiindcă ei vor găsi plăcerea, dar nu numai atât.

Şapte sunt surorile acesteia, iar cea mai mică dintre ele este mai frumoasă decât plăcerea.

Nu aţi auzit oare, povestindu‑se de omul care, tot scormonind pământul în căutare de rădăcini, a descoperit o comoară?

Ştiu că unii dintre cei vârstnici îşi amintesc de trecutele lor plăceri cu regret, ca de nişte greşeli făptuite la beţie,

Ci, regretul este numai umbra spiritului, dar nu şi pedepsirea lui.

Aceştia ar trebui să‑şi amintească de trecutele plăceri cu mulţumire, ca şi când s‑ar bucura de recolta unei veri bogate.

Totuşi, dacă regretul le dă puteri, lăsaţi‑i întru acesta.

Mai sunt, apoi, printre voi, unii, nici tineri pentru a căuta, dar nici bătrâni pentru a‑şi aminti

Şi în teama de a căuta şi în cea de a‑şi aminti, fig de orice plăcere, ca nu cumva astfel să‑şi neglijeze sufletul sau să‑l jignească.

Or, chiar această îndârjită renunţare este însăşi plăcerea lor,

Astfel că şi ei, asemeni celorlalţi, găsesc o comoară atunci când, cu mâini nerăbdătoare, caută doar rădăcini.

Şi acum spuneţi‑mi, rogu‑vă, cine‑i acel ce poate jigni spiritul?

Privighetoarea cu cântecul jigneşte cumva liniştea nopţii ori licuriciul stelele?

Iar flacăra voastră, ori fumul vostru pot împovăra baterea vântului?

Sau poate credeţi că spiritul e asemeni unui lac liniştit, pe care‑l puteţi tulbura cu un toiag?

Adesea, refuzându‑vă plăcerea, nu faceţi decât să o adunaţi  în tainele firii voastre.

Se ştie, doar, că ceea ce ni se pare uitat aşteaptă ziua de mâine.

Însuşi corpul vostru îşi cunoaşte moştenirea şi adevărata‑i nevoie şi nu vrea să fie dezamăgit.

Iar corpul e harpa sufletului vostru,

Şi de voi depinde ca să obţineţi de la ea o muzică dulce ori sunete fără de noimă.

Acum ştiu că vă întrebaţi în inima voastră: „Cum să deosebim ceea ce‑i bun în plăcere de ceea ce nu‑i?”

Mergeţi pe ogoare şi în grădinile voastre şi învăţaţi ce este plăcerea, privind cum albinele culeg mierea din flori.

Însă aici e, de asemeni şi plăcerea florilor de a‑şi dărui nectarul albinelor,

Fiindcă pentru albine, florile sunt o fântână a vieţii,

Iar pentru flori, albinele sunt solii dragostei

Şi pentru amândouă, albină şi floare, a da şi a primi plăcerea sunt o datorie şi extaz.

Oameni din Orphales, fiţi în plăcerile voastre asemeni florilor, asemeni albinelor.”

Apoi un poet zise: „Vorbeşte‑ne despre Frumuseţe.”

Iar el răspunse:

„Unde căutaţi voi frumuseţea şi cum o găsiţi, dacă nu este ea însăşi calea şi cel ce vă îndrumă spre ea?

Şi cum puteţi vorbi despre frumuseţe dacă ea însăşi nu e ţesătoarea cuvintelor voastre?

Cei mâhniţi, ca şi cei loviţi zic: „Frumuseţea este bună şi dulce,

Asemeni unei tinere mame, speriată de propria‑i glorie, ea trece printre noi.”

Iar cei pasionaţi spun: „Nu, frumuseţea este un lucru care ţine de putere şi teroare.

Asemeni furtunii, ea zdruncină pământul sub picioarele noastre şi cerul deasupra frunţilor.”

Cei obosiţi şi cei slabi zic:”Frumuseţea este făcută din dulci murmure, ea vorbeşte în spiritul nostru.

Vocea‑i se dăruie tăcerilor noastre, precum lumina subţire care freamătă în teama‑i de umbră.”

Iar zgomotoşii spun: „Noi i‑am auzit strigătele printre munţi.

Şi cu strigătele‑i veniră bocănitul copitelor, vâjâitul aripilor şi răgetele leilor.”

Noaptea, cei ce veghează cetatea zic: „Frumuseţea se va arăta din răsărit odată cu aurora.”

În timp ce, la amiază, muncitorii şi drumeţii spun: „Noi am văzut‑o aplecându‑se peste pământ din ferestrele apusului.”

Iarna, cei înzăpeziţi spun: „Ea va veni odată cu primăvara zburând peste coline.”

Iar în zăpuşeala verii, secerătorii zic: „Am văzut‑o legănându‑se cu frunzele toamnei şi am zărit apoi o pulbere de nea în pletele sale.”

Toate aceste lucruri le‑aţi spus despre frumuseţe,

Dar, de fapt, nu aţi vorbit despre ea, ci doar despre dorinţele voastre neîmplinite,

Iar frumuseţea nu‑i o dorinţă, ci un extaz,

Ea nu‑i gura însetată, nici mâna care cere,

Ea nu are chipul pe care aţi dori să‑l vedeţi, nici vorba pe care aţi dori s‑o ascultaţi.

Ci, mai degrabă, este chipul pe care‑l vedeţi chiar dacă închideţi ochii, sau cântecul pe care‑l auziţi chiar dacă vă astupaţi urechile.

Frumuseţea nu‑i seva de sub coaja crăpată a trunchiului, nici aripa alăturată unei gheare,

Ci, mai degrabă, o grădină mereu înflorită, un nor de îngeri fără oprire zburând.

Oameni din Orphales, frumuseţea este viaţa arătându‑şi sacrul său chip.

Ci voi sunteţi viaţa şi voi sunteţi voalul de pe chipu‑i.

Frumuseţea este eternitatea contemplându‑se în oglindă.

Ci voi sunteţi eternitatea şi tot voi oglinda.”

Atunci un preot bătrân spuse:”Vorbeşte‑ne despre Religie.”

Iar el zise:

„Dar, oare, am vorbit altceva până acum?

Religia nu‑i oare orice act, sau orice reflecţie

Şi ceea ce nu‑i nici act, nici reflecţie, e doar uimire şi surpriză mereu născându‑se în suflet, chiar când mâinile taie piatra sau meşteşugesc la războiul de ţesut!

Cine‑ar putea despărţi credinţa de faptele sale, ori credinţa de ocupaţiile‑i zilnice?

Şi cine ar putea să‑şi aşeze în faţă orele vieţii şi să spună: „Acestea‑s pentru Creatorul, iar acestea pentru mine însumi, acestea‑s pentru sufletu‑mi, iar acestea pentru trupul meu?”

Toate orele voastre aripi vă sunt şi bat tăind spaţiul de la un eu la altul.

Acel care nu‑şi poartă moralitatea decât ca pe un veşmânt de zile mari, mai bine să rămână gol,

Vântul şi soarele nu‑i vor străpunge pielea.

Ce lcare‑şi orânduie viaţa potrivit eticii, îşi întemniţează pasărea cântătoare într‑o colivie.

Şi chiar şi ce mai liber cântec nu poate trece prin zăbrele şi plase de sârmă,

Iar cel pentru care adoraţia este o fereastră, ce poate fi deschisă dar şi închisă, acesta, cu siguranţă, nu şi‑a vizitat încă locuinţa sufletului, ale cărui ferestre sunt deschise de dimineaţa până seara şi de seara până dimineaţa.

Viaţa de fiecare zi este templul şi religia voastră

Şi când intraţi înlăuntrul ei luaţi cu voi întreaga‑vă fire,

Luaţi cu voi plugul şi forja şi ciocanul şi lăuta,

Toate lucrurile pe care le‑aţi modelat  pentru nevoile ori pentru plăcerile voastre,

Fiindcă în vis nu vă puteţi înălţa deasupra desăvârşirii, nici cădea mai jos decât neizbânzile voastre.

Şi mai luaţi‑i cu voi pe toţi oamenii

Pentru că în adoraţie nu vă puteţi înălţa mai sus decât speranţele lor, nici să vă coborâţi mai jos decât deznădejdile acestora.

Şi dacă doriţi a‑L cunoaşte pe Creator, nu vă preocupaţi de dezlegarea enigmelor.

Priviţi mai degrabă împrejurul vostru şi‑L veţi vedea jucându‑se cu copiii,

Priviţi marile spaţii şi‑L veţi vedea mişcându‑se cu norii, în fulgere braţele întinzându‑şi peste pământ, căzând cu ploaia.

Priviţi şi Îl veţi vedea în flori surâzând, apoi sculându‑se şi semne făcând cu mâinile în arborii mari.”

Iarăşi Almitra grăi: „Acum am dori să te întrebăm despre Moarte.”

Iar el începu:

„Aţi vrea să cunoaşteţi taina morţii?

Ci cum veţi afla‑o, dacă nu căutând‑o în inima Vieţii?

Bufniţa, cu ochii‑i atotvăzători noaptea, în timpul zilei stă oarbă, neputându‑şi dezvălui misterul luminii.

Dacă, într‑adevăr, voiţi a contempla spiritul morţii, deschideţi‑vă larg inima spre trupul vieţii,

Fiindcă viaţa cu moartea una sunt, cum mai sunt fluviul cu oceanul.

În adâncul speranţelor şi al dorinţelor se odihneşte tăcuta voastră ştiinţă despre viaţa de dincolo

Şi asemeni seminţelor visând sub zăpezi, inima voastră visează la primăveri.

Încredinţaţi‑vă visurilor, deoarece în ele stă ascunsă uşa ce dă spre eternitate.

Frica voastră de moarte nu‑i decât fiorul păstorului, când îngenunchează în faţa regelui său, a cărui mână i se va aşeza pe creştet, cinstindu‑l.

Oare păstorul nu se bucură, înfiorându‑se chiar, de faptul că va purta semnul regelui?

Totuşi, nu‑i el mai atent la propriul său fior?

Pentru că, în fapt, ce‑nseamnă a muri, dacă să nu rămâi gol în bătaia vântului şi a te topi în soare?   

Şi ce‑i, oare, a nu mai respira, dacă nu a elibera respiraţia mareelor sale neliniştite, pentru că astfel acesta să se poată înălţa şi mări întru căutarea, fără de piedică, a Creatorului?

Numai atunci când veţi sorbi din râul tăcerii veţi începe cu adevărat să cântaţi

Şi numai când veţi fiatins vârful muntelui, veţi începe cu adevărat să urcaţi

Şi numai când pământul vă va cere ce‑i trupesc în voi, veţi dansa cu adevărat.”

Şi iată se făcu seară.

Şi Almitra, prezicătoarea, spuse:

„Binecuvântată fie această zi şi acest loc şi spiritul tău care a cuvântat.”

Iar el răspunse: „Eu am vorbit, cu adevărat? Nu am fost oare, asemeni vouă şi un ascultător?...”

După aceea coborî treptele templului şi tot poporul îl urmă. Şi, ajungând la corabia lui, se sui pe punte.

Şi, din nou, întorcându‑se spre mulţime, îşi înălţă glasul şi spuse:

„Oameni din Orphales, iată, vântul mă învaţă să vă părăsesc şi chiar dacă graba mea este mai mică decât a vântului totuşi trebuie să plec.

Noi, rătăcitorii, mereu în căutarea drumului cel mai singuratec, nu începem niciodată o zi acolo unde s‑a terminat cea dinainte şi niciodată răsăritul nu ne găseşte unde ne‑a lăsat apusul soarelui.

Chiar când pământul doarme, noi călătorim,

Fiindcă suntem seminţele unei plante îndârjite şi stă în maturitatea şi bogăţia inimii noastre  să fim daţi şi răspândiţi în vânt.

Puţine au fost zilele‑mi între voi, dar şi mai puţine cuvintele ce v‑am spus.

Ci, dacă vocea‑mi s‑ar stinge în auzul vostru, iar dragostea‑mi s‑ar înceţoşa în amintirea voastră, atunci aş veni din nou,

Dar, cu o inimă mai bogată şi cu gura mai supusă spiritului.

Da, voi veni cu fluxul

Şi chiar dacă moartea mă va ascunde şi cea mai mare tăcere mă va acoperi, voi căuta iarăşi înţelegerea voastră.

Şi nu voi căuta în zadar.

Da, dacă ceea ce am grăit este adevărat, acest adevăr se va înfăţişa, cu o voce mai clară în cuvinte şi mai apropiate de priceperea voastră

Oameni din Orphales, acum plec, dus de vânt, dar nu înspre neant

Şi dacă ziua de azi nu aduce împlinirea dorinţelor voastre şi a iubirii mele, fie ca ea, măcar, promisiunea unei alte zile să fie.

Năzuinţele omului se schimbă, dar nu şi dragostea sa, nu şi dorinţa‑i de a‑şi vedea iubirea împlinindu‑i nevoile.

De aceea, să ştiţi că din cea mai adâncă tăcere mă voi întoarce,

Iar ceaţa care se topeşte cu zorii, nelăsând pe câmpii decât roua, se va ridica şi se va îngrămădi într‑un nour, ca ploaie recăzând apoi pe pământ, cu nimic de ceaţă deosebindu‑mă.

În tăcerea nopţii am mers pe străzile cetăţii, iar spiritu‑mi a pătruns în casele adormite

Şi bătăile inimilor voastre erau în inima mea, suflarea voastră o simţeam pe chipul meu, pe toţi cunoscându‑vă.

Da, eu vă înţelegeam bucuriile şi suferinţele şi, în timp ce dormeaţi, visele voastre – visele mele erau.

Şi adesea stam între voi, asemeni unui iezer între munţii pământului

Şi vă oglindeam vârfurile şi pantele arcuindu‑se şi chiar rătăcitele turme ale gândurilor şi ale dorinţelor voastre,

Iar către tăcerea mea soseau, asemeni unor pârâiaşe, râsetele copiilor voştri şi asemeni unor râuri, dorinţele celor tineri.

Şi când îmi atingeau adâncurile, pârâiaşele şi râurile nu‑şi încetau cântarea.

Dar a mai fost ceva cu mult mai plăcut decât râsul şi cu mult mai mare decât dorinţa

Aceasta a fost nemărginirea din voi,

Omul vast în care, voi toţi, nu sunteţi decât celule şi nervi

Acel om în cântecul căruia toate cântecele voastre nu sunt decât o tăcută vibraţie.

Întru acest om nelimitat sunteţi voi nelimitaţi,

Şi, contemplându‑l, pe voi vă contemplam iubindu‑vă.

Fiindcă dragostea ce dimensiuni ar putea să atingă spre a nu fi cuprinsă în această uriaşă sferă?

Ce viziuni, ce aşteptări şi ce presupuneri se pot ridica mai presus de orice zbor?

Ca un uriaş stejar acoperit cu flori de măr este omul cel vast în fiecare din voi.

Puterea lui vă ţine legaţi pământului, parfumul său vă înalţă în spaţiu şi cu netrecerea‑i vă face nemuritori.

Vi s‑a spus că, precum într‑un lanţ, sunteţi la fel de slabi ca şi cea mai slabă verigă a acestuia,

Dar lucrul e numai pe jumătate adevărat, pentru că sunteţi de asemeni la fel de puternici ca şi cea mai tare dintre verigile lanţului.

A vă potrivi celor mai mărunte dintre faptele voastre, seamănă cu a măsura puterea oceanului cu fragilitatea spumei valurilor sale,

Iar a judeca doar după trecătoarele slăbiciuni, e ca şi când aţi reproşa anotimpurilor eterna lor nestatornicie.

Da, sunteţi asemenea unui ocean,

Şi deşi corăbii eşuate aşteaptă fluxul pe ţărmurile voastre, totuşi, precum oceanul, nici voi nu vă puteţi zori mareele.

Şi sunteţi asemeni anotimpurilor,

Şi găsindu‑vă în iarnă, vă tăgăduiţi primăvara,

Dar aceasta, odihnindu‑se în voi, surâde în aţipeala‑i, nesupărându‑se.

Să nu credeţi că vă înşir toate acestea ca să vă spuneţi unii altora: „Ne‑a lăudat fără reţinere, fiindcă nu a văzut decât binele din noi.”

Eu nu vă spun în cuvinte decât ceea ce voi înşivă cunoaşteţi în gânduri.

Şi ce‑i cunoaşterea prin cuvinte dacă nu o umbră a cunoaşterii fără cuvinte?

Gândurile voastre şi cuvintele mele sunt undele unei memorii pecetluite, ce păstrează aminitrile de ieri.

Şi ale zilelor străvechi, când pământul nu ştia nimic despre noi nici despre el însuşi,

Precum şi ale nopţilor în care pământul era chinuit de confuzii.

Înţelepţii au venit la voi pentru a vă dărui din înţelepciunea lor. Eu am venit spre a vă lua din înţelepciunea voastră.

Şi iată că am găsit ceva mai important decât înţelepciunea. Este un spirit de foc, fără oprire crescând în voi din el însuşi,

În timp ce, nepăsători la desfăşurarea‑i, deplângeţi veştejirea zilelor voastre.

Aceasta e viaţa în căutarea vieţii în trupurile care se tem de mormânt,

Dar aici nu‑i nici un mormânt.

Aceşti munţi şi câmpiile sunt ca un leagăn, ca o trambulină.

Când treceţi prin apropierea cimitirelor unde v‑aţi îngropat strămoşii, priviţi‑le bine şi‑i veţi vedea pe copiii vosştri şi pe voi înşivă dansând mână în mână.

Într‑adevăr, adesea vă bucuraţi fără să vă daţi seama de bucurie.

Alţii au venit la voi cu făgăduieli aurite, pentru care voi le‑aţi dat bogăţia, puterea şi gloria.

Eu v‑am dat mai puţin decât o promisiune şi, cu toate acestea, voi aţi fost cu mult mai generoşi faţă de mine,

Fiindcă mi‑aţi dat cea mai arzătoare sete de viaţă.

Desigur că nu există un dar mai mare pentru un om decât acel care îi schimbă toate intenţiile într‑o gură însetată şi întreaga‑i viaţă într‑o fântână,

Şi în aceasta constă onoarea şi recompensa mea,

Fiindcă de fiecare dată când vin la fântână pentru a bea, găsesc apa vieţii ea însăşi însetată.

Iar ea, adânc mă soarbe în timp ce o sorb cu nesaţ.

Unii dintre voi m‑au socotit prea mândru şi prea reţinut  pentru a prmi daruri.

Într‑adevăr, sunt destul de mândru pentru a primi recompsne, nu însăşi daruri

Şi deşi m‑am hrănit cu fructe sălbatice printre coline, atunci când voi m‑aţi fi voit alături de voi la masă,

Şi am dormit sub porticul templului atunci când voi m‑aţi fi adăpostit cu drag,

Totuşi, grija voastră afectuoasă faţă de zilele şi nopţile mele a fost cea care dulce hrană a dat buzelor mele, iar somnul mi l‑a încununat cu viziuni.

Binecuvântaţi fiţi voi, mai ales că:

Dăruiţi mult şi nu ştiţi nicicum că dăruiţi,

Într‑adevăr, bunătatea care se contemplă în oglindă, până la urmă se pietrifică,

Iar o binefacere care se proclamă pe sine cu nume dulci devine rădăcina unui blestem.

Unii dintre voi m‑aţi crezut distant şi ameţit de propria‑mi singurătate, Şi aţi spus: „Iată‑l vorbind cu arborii pădurii şi nu cu oamenii,

Iată‑l aşezându‑se singur în vârful colinelor şi privindu‑ne de sus cetatea.”

E adevărat că m‑am urcat pe coline şi că am umblat în locuri mai depărtate,

Cum aşi fi putut, oare, să vă văd, dacă nu de la o mare înălţime, ori de la o bună depărtare?

Şi cum poţi, într‑adevăr, să fii aproape, dacă nu te ţii, cât de cât, departe?

Iar alţii dintre voi au strigat către mine, desigur nu în cuvinte, zicând:

„Străine, străine, îndrăgostit de înălţimi de neatins, pentru ce rătăceşti printre piscuri unde doar vulturii îşi aşează cuiburile?

La ce bun să tot cauţi ceea ce nu‑i de găsit?

Ce furtuni vrei, oare, să prinzi în biata‑ţi plasă,

Şi ce păsări de ceaţă te fac să le urmăreşti până la cer?

Vino şi fii unul dinre ai noştri,

Coboară aici şi astâmpără‑ţi foamea cu pâinea noastră şi setea ţi‑o stinge cu vinul nostru.”

Da, în tăcerea sufletului lor au spus ei aceste lucruri,

Dar dacă această tăcere a lor ar fi fost şi mai profundă, ei ar fi înţeles că eu nu caut, de fapt, decât taina bucuriilor şi a durerilor voastre.

Şi că nu urmăresc decât marele vostru Eu care cutreieră cerul.

Dar vânătorul era la rândul său cel vânat,

Fiindcă multe dintre săgeţile mele nu‑mi părăsiseră arcul decât pentru a‑mi căuta propriul piept.

Şi la fel, cel care zbura se şi târa în acelaşi timp,

Deoarece, când aripile‑mi vâsleau larg desfăcute în soare, umbra lor pe pământ se târa, ca o broască ţestoasă,

Mai mult, chiar eu, credinciosul,în acelaşi timp, am fost scepticul,

Pentru că deseori am pus degetul pe propria‑mi rană, pentru a avea mai multă încredere în voi şi o mai adâncă cunoaştere a voastră.

Da, cu această credinţă şi cu această cunoaştere vă vorbesc,

Voi nu puteţi fi nişte prizonieri ai corpului vostru, nici înlănţuiţii caselor sau ai ogoarelor,

Ceea ce sunteţi cu adevărat, locuieşte mai presus decât munţii şi împreună cu vântul zboară sub cer,

Iar aceasta nu‑i ceva care se târăşte sub soare pentru a se încălzi, ori ceva ce sapă găuri în întuneric pentru a se apăra ascunzându‑se,

Ci este un fapt de libertate, un spirit care acoperă pământul şi frământă întregul ether.

Dacă aceste cuvinte sunt prea vagi, nu căutaţi mai mult a le lumina,

Vag şi neguros este începutul tuturor lucrurilor, dar nu şi sfârşitul acestora,

Şi aşi fi bucuros să vă amintiţi de mine ca de un început.

Viaţa şi tot ce e viu este conceptul în adâncul ceţos, iar nu în sclipirea cristalului.

Şi cine ştie dacă însuşi cristalul nu‑i decât o ceaţă în destrămare?

Aceasta aşi vrea, gândindu‑vă la mine, să vă reamintiţi:

Ceea ce pare mai slab şi mai tulburător în voi, sunt în fapt lucrurile cele mai puternice şi care vă determină fiinţa.

Nu‑i oare respiraţia cea care v‑a crescut şi v‑a învârtoşat oasele?

Şi nu‑i, oare, un vis pe care nici unul dintre voi nu‑şi aminteşte să‑l fi visat, cel care a zidit această cetate, cel care a dat formă la tot ce se găseşte în ea?

Dacă aţi putea vedea numai mareele acestei respirări, nu aţi dori  să mai vedeţi nimic altceva.

Iar dacă aţi putea auzi murmurele visurilor, nu aţi voi să mai ascultaţi nici un alt sunet.

Dar voi nu vedeţi, nici nu auziţi şi e bine aşa.

Vălul care vă acoperă ochii va fi ridicat de mâinile care l‑au ţesut,

Şi argila care vă astupă urechile va fi străpunsă de către degetele, aceleaşi, care v‑au închis auzul.

Şi veţi vedea,

Şi veţi auzi.

Totuşi nu vă veţi plânge nicicum că aţi cunoscut orbirea, nici nu veţi regreta de a fi fost surzi,

Fiindcă, în acea clipă chiar, veţi cunoaşte scopul învăluit al tuturor lucrurilor,

Şi veţi binecuvânta întunericul aşa cum aţi dori să binecuvântaţi lumina...”

După ce a spus aceste cuvinte, privi împrejurul său, văzu pilotul corăbiei cu mâinile pe bara cârmei, cu ochii când la pânzele umflate de vânt, când în depărtare,

Şi atunci spuse:

„Răbdător, o, prea răbdător este căpitanul corăbiei mele,

Iată, vântul suflă şi pânzele freamătă,

Cârma însăşi îşi cere direcţia,

Totuşi, calm, căpitanul îmi respectă tăcerea.

Şi aceşti marinari, care au auzit huietul celei mai întinse mări, ei înşişi m‑au ascultat cu răbdare.

Acum, însă, mai mult nu vor aştepta,

Sunt gata.

Iată, fluviul a atins marea şi încă o dată această interminabilă mamă îşi strânge fiul la piept.

Rămas bun, oameni din Orphales!

Această zi s‑a sfârşit.

Ea se închide peste noi, precum nufărul peste propriu‑i mâine:

Ceea ce ni s‑a dat aici, veşnic păstra‑vom însuflet.

Iar dacă nu‑i de ajuns, va trebui ca din nou să ne‑adunăm şi împreună mâinile noastre să le întindem spre Cel care‑mparte.

Nu uitaţi, aşadar, că eu voi reveni printre voi.

O clipă din clipă, doar, va fi de‑ajuns ca doru‑mi să strângă praf şi spumă, spre închegarea unui alt corp,

O clipită, doar, un moment de repaos în respirarea vântului şi, iarăşi, o altă femeie mă va zămisli.

Rămas bun, vouă şi tinereţii pe care cu voi am trăit‑o.

Parc‑a fost ieri, într‑un vis întâlnindu‑ne.

Da, voi aţi cântat singurătăţii mele, iar eu din aspiraţiile voastre am înălţat un turn până la cer.

Ci, iată, acum somnul nostru‑a fugit, visul s‑a spulberat, iar ceaţa zorilor departe‑i.

Amiaza cade peste noi, semi‑trezia s‑a destrămat în lumina zilei şi, iată, trebuie să ne despărţim.

Dar dacă, vreodată, într‑un târziu de amintire ne vom reîntâlni, atunci iarăşi ne vom bucura, iar voi îmi veţi şopti un cântec şi mai adânc.

Şi dacă mâinile noastre într‑un alt vis se vor întâlni, vom înălţa împreună un alt turn până în miezul cerului...”

Spunând acestea, el făcu un semn marinarilor şi pe dată ei ridicară ancora, dezlegară din otgoane corabia şi o îndreptară spre Răsărit.

Atunci un strigăt veni dinspre mulţime, ca dintr‑o singură inimă, ridicându‑se în amurg, alergând peste mare asemeni unei înalte chemări de trompetă.

Singură Almitra şedea în tăcerea de piatră, urmărind cu privirile corabia până ce se topi în ceaţă,

Şi încă, după ce toată mulţimea se răspândise, ea rămase acolo, pe dig, repetându‑şi în suflet cuvintele lui:

„O clipită doar, un moment de repaos în respirarea vântului şi, iarăşi, o altă femeie mă va zămisli...”