Dependenta de propria
drama in procesul de dezvoltare personala nu este constienta de propria dependenta.
Precum orice alt dependent, ea isi joaca in continuare rolul nestiind ca poate
schimba genul programului din drama, poate nu in comedie, dar macar in reality
show.
In fiecare zi imi spun
povestea. Iar pe langa povestea mea, ceilalti se aseza cu picioarele
incrucisate pentru a o rosti pe al lor. Desi stam cu totii in cerc si parem sa
ascultam ce au altii de spus, pe noi ne intereseaza un singur moment: acela in
care vine randul nostru sa spunem ce avem de spus. Iar daca drama celuilalt
este cutremuratoare, cumva ne straduim sa o cream pe a noastra sfasaietoare,
astfel incat toata atentia sa fie asupra noastra…
Oare nu facem acest
lucru in fiecare zi?
Oare cand o prietena
isi arunca bucatele de suflet in timp ce ne povesteste despre cat de putin se
simte iubita in relatia ei, nu cumva incepem si noi sa enumeram defectele
partenerului nostru? Oare cand cineva se plange de durerile de spate pe care le
are nu incepem si noi sa facem o recapitulare a durerilor din acea zi de parca
motto-ul nostru ar fi ,,vrei cu sabii sa ne duelam sau in dureri sa ne
plangem”? Oare cand o alta cunostinta se plange ca nu are suficienti bani sa
traiasca, nu ne alaturam si noi plangandu-ne ca nu avem suficienti bani sa
calatorim?
Alegandu-ne povestea, uitam diferenta dintre o
drama nascuta dintr-o nevoie primara, dureroasa, poate chiar disperata si
dintr-o drama nascuta din lipsa de atentie sau lipsa de activitate.
Astfel, patrundem
intr-un automatism al exagerarii crezand ca deplangandu-ne soarta, il putem
sustine mai bine pe celalat. Dar nu facem decat sa scriem filele unei carti
care desi se vrea autentica, este cat se poate de falsa, care desi trebuia sa
contureze un roman realist, intamplarile creaza cea mai pura fictiune.
Si atunci ne mai putem plange ca nu stim cine suntem, ca nu ne
cunoastem cu adevarat si ca ne surpindem de fiecare data?
Poate ca in loc sa
alegem sa traim drama altuia, am putea macar sa incercam sa delimitam granitele
dintre povestea noastra si a celorlalti. Am putea sa afirmam ca i-am ascultat
povestea si apoi sa ne intrebam: ,,Cat din mine a intervenit in povestea
ta?” sau ,,Cat am preluat din povestea ta pentru a o contura pe a mea?”
Cu totii ne
identificam cu o mai mica sau mai mare drama pe care o purtam cu noi.
Unii isi pot deplange relatiile esuate mai bine decat isi deplang altii boala
incurabila cu care se lupta. Unii isi pot dramatiza legatura nefavorabila cu
proprii parinti mai bine decat deplang altii faptul ca si-au pierdut ambii
parinti. Unii se pot plange cu mai mult patos ca nu au suficiente haine pentru
toate starile sufletesti mai bine decat cei care se plang ca pur si simplu nu
au haine.
Ne putem dramatiza
atat de bine conditia, putem juca atat de impecabil acest rol incat toata sala
se ridica si ne aplauda cu putere si entuziasm, iar noi ramanem singurii care in ciuda
interpretarii perfecte, simtim un gol neinteles, un gol al pierderii…
Putem oare delimita o
drama adevarata de o drama falsa? Atata timp cat este privita cu intensitate,
deja nu mai conteaza granitele ei…ea deja este creata si traita…Un adult
ingropat in datorii priveste nervos spre adolescentul a carui drama este cum
isi va depasi timiditatea pentru a darui cuiva drag o floarea…Si ne permitem
oare sa judecam asta?
Poate ca dramele nu ar
trebui rostite. Iar motivul pentru care ar trebui sa se intample acest lucru
este simplul fapt ca sunt traite, iar in unele momente puterea cuvintelor
devine atat de limitata incat stim ca ce simtim inauntrul nostru este singurul
Cuvant care poate fi rostit.
Iar atunci cand li se
da un glas mai strident decat ar trebui sa il aiba, poate ca dramele nu ar
trebui ascultate. Iar motivul pentru care ar trebui sa se intample acest lucru
este constientizarea faptului ca persoana care isi repeta la nesfarsit durerea
este cea care a inceput sa-si indrageasca propria poveste.
http://www.damaideparte.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu