“În fiecare noapte bărbatul ei o
strîngea în braţe şi se unea cu ea, orbit de albeaţa uluitoare a trupului ei
numai surîs şi uitare de sine.”
“(…) imaginea (ei) se gravase atît
de adînc în el, încît o purta chiar înăuntrul privirii, şi nu putea închide sau
deschide ochii fără s-o vadă în transparenţa tuturor lucrurilor şi chiar a
nopţii.”
“Bărbatul era tînăr şi puternic, şi
avea frumuseţea unei nopţi de iarnă pline de stele.”
“În dragoste, Melanie punea tot
atîta ardoare cît şi linişte, ca şi cum senzualitatea ei plină de pasiune
trebuia să se măsoare cu o sălbatică pudoare, şi aceasta dădea îmbrăţişărilor
lor aerul unei lupte rituale. De altfel, ea întotdeauna vorbea puţin,
exprimîndu-se mai ales prin mişcările trupului şi prin privire. Părea locuită
de un foc uriaş ascuns înăuntrul pîntecelui său, care i-ar fi consumat
cuvintele, făcînd să izbucnească în schimb flăcări în gesturile şi în ochii
ei.”
“Pentru ea, tot ce era mai bun şi
mai frumos în lume ţinea de plenitudinea sarcinii. Rotunjime gravidă de iarbă
şi de grîu, de lumină, de fericire, de dorinţă şi de forţă. Iar tandreţea pe
care-o simţea pentru ai săi era pe măsura acestei rotunjimi a vieţii şi a tuturor
lucrurilor din lume – plină, calmă şi voluptuoasă.”
“Toţi ceilalţi nu aveau ochi decît
pentru ea, atît de frumoasă era în extravaganţa ei. În curînd locul se umplu de
lume, toţi sătenii de la Pămîntul Negru şi din cătunurile din jur veniră s-o
admire pe fiica lui Noapte-de-Aur-Bot-de-Lup, şi toţi descopereau culoarea albă
pe care niciodată n-o văzuseră astfel. Margot purta această culoare cu atîta
măreţie, încît toată albeaţa din lume, strălucirea soarelui sau aceea a zăpezii
păreau să izvorască din rochia şi din voalul ei.”
“Auzi urcînd cîntecul în trupul
femeii sale, văzu suflul acestor voci umflîndu-i sînii şi străbătîndu-i mîinile
şi picioarele şi coastele în ondulaţii fantastice. Văzu vena albastră la tîmpla
ei unduindu-se ca o algă sub apă şi în ochii ei deschizîndu-se irisurile ca
nişte eclipse. Simţi în braţele lui pielea foarte goală – parcă şiroind de
netedă ce era. Se cufundă în adîncimile umbroase ale gurii şi pîntecelui ei şi
se lăsă dus de valurile cîntecului. Iar cîntecul acesta îl pătrundea şi pe el,
răsunîndu-şi în el ecourile, făcînd să-i curgă prin vine un sînge asemănător cu
lava.”
“Ruth era punctul de sprijin şi de
echilibru, sau mai exact punctul focal spre care se îndreptau toate lucrurile,
locurile şi chipurile pentru a se odihni în blîndeţe şi în fericire.”
“Doar pămîntul rămînea acelaşi,
neschimbat – trup multimilenar înzestrat cu o putere fantastică, gata să-şi
continue fără greş ciclurile sale eterne. Acest lucru i se revelă pînă la urmă
lui Noapte-de-Aur-Bot-de-Lup, chiar la marginile exilului său nemişcat îi
trecuse dintr-o dată prin minte, ca o teribilă fulgerare, într-o zi cînd se
întorcea de la cîmp cu o legătură de lemne pe umeri. Se oprise, atît de uimit,
încît i se tăiase respiraţia.
Gîndul imposibil al lui Dumnezeu tocmai
se întorsese în sufletul lui. Dar nu mai era acel Dumnezeu care sălăşluise atît
de sus, deasupra lunii, ca o pasăre uriaşă de foc ce-şi făcuse cuib dincolo de
lumină şi de timp şi care, o dată pe an, şiroia pe fruntea oamenilor. Nu mai
era acel Dumnezeu în care credea Pauline, acel Dumnezeu de carne şi de îndurare
la care se ruga în fiecare zi îngenuncheată lîngă patul fiului său.
Era un Dumnezeu fără chip şi fără
nume, cufundat în pămînt, făcut din piatră, din rădăcini şi din noroi. Un
Dumnezeu-Pămînt, înălţîndu-se în păduri şi în munţi şi la fel de bine curgînd
în apa fluviilor sau strecurat în vînturi, în ploi şi în mlaştini. Iar oamenii
nu erau nimic altceva decît gesturile mai mult sau mai puţin largi ale acestui
trup obscur încolăcit în visul lui nesfîrşit. El însuşi, Victor-Flandrin
Peniel, ce era el, dacă nu acest gest greu căzînd încet către adîncimile
nopţii, după ce descrisese cîteva cercuri neterminate şi semănase în trecere
cîteva cioburi din acest vis infinit, mai întins şi mai lung decît propria-i
viaţă?
Nu era decît un gest printre mii de
alte gesturi. Şi războiul care se tot întorcea, precum secerişurile,
echinocţiile sau menstruaţia femeilor – războiul era şi el ceva divin, un gest
ca şi Dumnezeul-Pămînt mişcîndu-se fără sfîrşit în somnul lui tulbure. Dar
morţii erau încă şi mai pătrunşi de divinitate decît cei vii, decît dragostea,
pădurile, fluviile sau războaiele, căci ei erau nişte gesturi săvîrşite, deşi
încă neterminate, gesturi închise în sînul Pămîntului. Erau chiar somnul Dumnezeului-Pămînt,
blîndeţea nemaiauzită a visului său.”
“Baptiste îşi suportase lunga
detenţie şi-şi îndeplinise munca forţată cu o totală supunere. Şi pentru ce ar
fi fugit şi unde? Pentru el nu exista decît un singur loc unde putea trăi – era
Pauline.
Pauline, locul lui, pămîntul lui,
imensitatea lui. Pînă să se întîlnească cu ea nu exista spaţiu şi nici măcar
timp. A fugi din lagăr pentru a se întoarce la ea ar fi fost zadarnic, fiindcă
ea trăia în locul în care domnea duşmanul; l-ar fi înhăţat numaidecît şi l-ar
fi despărţit din nou de ea Aşa că mai bine rămăsese acolo, purtîndu-şi exilul
în acelaşi loc, decît să-şi mărească şi mai mult chinul rătăcind (…) se
închisese în aşteptare, scutind timpul de orice durată şi impunîndu-şi o totală
absenţă din sine. Nici măcar nu fusese atent că o parte din el suferea de
foame, de frig, de oboseală şi de boli. Toate acestea se întîmplaseră, fără să
fie înregistrate de gîndirea lui obsedată doar de Pauline, undeva, în regiunile
pustii ale trupului său nefericit. Pînă la urmă tovarăşii lui de lagăr îl
porecliseră Nebunul din Dragoste, fiindcă nu vorbea decît de ea, pînă şi în
somn. De altfel, în somn mai mult striga decît vorbea – striga numele Paulinei,
o chema pe nume din disperare şi de dorinţă, căci noaptea culca în fiecare
dintre visele lui trupul gol al fetei dăruit ploii, dragostei şi dorinţei. Acel
trup, acea piele şiroind de ploaie şi foarte nudă, care deveniseră de neatins,
îl obsedau sufletul şi carnea pînă la ţipăt.
Şi iată că se întorcea, în sfîrşit,
fără altă glorie decît aceea de a fi rămas absolut credincios dragostei sale,
fără altă poreclă de război decît aceea de Nebunul din Dragoste. “
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu