Despre uitare...

 

Cineva îi compara odata pe oameni cu frunzele. Da, bizara comparatie. Era un citat cred, nu îmi mai aduc aminte, dar respectivul, un necunoscut de pe mirc, îmi spunea ca exista frunze care nu cad, oricât de puternic ar fi vântul si tot asa exista clipe, oameni si fapte care nu se uita, chiar daca uitarea e o lege a firii. Dar oare, memoria este întotdeauna o calitate? Ne ofera ea întotdeauna certitudinea „calitatii” clipelor si oamenilor pe care nu îi putem uita?
Se spune ca nu uitam niciodata lucrurile care ne-au facut sa traim clipe de fericire sau de durere extrema. Adevarat. De ce? Am fi mai fericiti daca am retine doar clipele si oamenii care ne-au facut fericiti? Am fi mai nefericiti daca am pastra în suflet numai lucrurile care ne-au întristat?

Si totusi...cum ramâne cu celelalte...cele care nu ne-au trezit nici una nici alta, cele care au ramas experiente ciudate ale trecutului? Pe acelea de ce nu le uitam? Cu mult timp în urma am cunoscut un strain, care mi-a ramas si astazi strain.... Pentru cei din jur - poveste lunga si neînteleasa. Pentru mine – experienta ciudata pe care cu greu mi-o definesc. Iluzie construita pas cu pas, inconstient, si dusa iremediabil spre un final lamentabil...curmata brusc, în mod fericit, fara sa îmi dau seama, de iubirea pe care o traiesc astazi. Ce relevanta are aceasta poveste pentru memorie? Nu stiu. Pastrez mailurile si sutele de conversatii pe mirc sau pe yahoo. Le deschid din când în când, ca pe o verificare a memoriei sufletesti, dar nu descopar niciodata nimic...doar aminirea bizara a unei povesti complicate. O prietena mi-a spus: „Nu ai cum sa descoperi nimic acolo unde nu a fost niciodata nimic...” Poate ca are dreptate. Si atunci de ce ne ramân în minte povesti care nu au însemnat nimic? De ce nu le uitam, de ce se agata ele, frunze putrede, de ramurile uscate ale sufletului nostru satul de trecut? Nu stiu (raspuns inevitabil). Poate ca asa trebuie sa fie. Sa ne amintim mereu de lucrurile fara sens din viata noastra, ca sa nu uitam sa le traim pe cele cu adevarat importante. Poate ca avem nevoie sa suferim pentru o iluzie care ni se pare mareata ca sa stim sa pretuim realitatea minuscula si datatoare de fericiri marunte, de lânga noi. Poate ca e nevoie ca vântul sa nu împrastie toate frunzele, ca sa nu uitam ca primavara e mai frumoasa decât toamna...

http://www.egirl.ro/