De-a lungul timpului
s-au scris atât de multe despre iubire… Cel mai elogiat sentiment, cel mai des
exprimat în poeme, cel mai pictat şi cu toate astea… nu poate fi cuprins.
Cuvintele, aceste instrumente atât de puternice devin neputincioase în faţa
iubirii, precum umbra unei flori în faţa unui munte…
Şi totuşi m-am hotărât
să scriu, pentru că n-am cunoscut până acum ceva mai puternic, mai nobil şi mai
frumos decât iubirea. Acolo unde ego-ul dezleagă, iubirea leagă, ca o fundă
roşie pe un buchet de flori; acolo unde frica se opune, iubirea se abandonează;
acolo unde nu mai e loc de aspiraţie, apare iubirea ca inspiraţie; acolo unde
boala distruge, iubirea vindecă, iar acolo unde lacrimile curg, iubirea apare
cu un zâmbet.
Atunci când cuvintele
sunt de prisos, iubirea devine poezie, atunci când notele muzicale nu se mai
aud, iubirea devine cântec; atunci când mângâierile se joacă, iubirea devine
dans. Dar atunci când doar tăcerea dintre doi îndrăgostiţi vorbeşte…atunci
poţi spune că într-adevăr iubirea sărbătoreşte. Nu e nevoie de o zi anume
în calendar…
Nu vă vorbeşte un
specialist în iubire, ci un suflet care a descoperit că iubirea e una singură,
ea nu începe şi nu se termină niciodată, ea nu cunoaşte verbul a avea, ci doar
a fi. Iubirea nu-l vede pe celălalt împărţit în calităţi şi defecte, ci îl vede
ca pe un întreg, ea nu face diferenţa între bine şi rău, căci ea e dincolo de
dualitate. Ea pur şi simplu este sau nu este. Dacă nu este…apare frica şi
suferinţa.
Mulţumesc din inimă
celui care mi-a arătat că iubirea se conjugă întotdeauna cu inima.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu