In aparenta, salvatorul este cel care are
cea mai usoara munca de facut. Inarmat cu rabdare si cuvinte potrivite, el pare
sa detina raspunsurile dilemelor celor din jurul sau. O data ce ,,actul
salvarii” este indeplinit, singurul lucru cu care se poate mandri este siguranta ca va fi cautat si a doua oara. Atunci cand ne
raportam la propriile relatii ce se schimba de-a lungul procesului de dezvoltare
personala, tindem cu usurinta sa ne asumam acest rol in special fata
de cei pe care ii iubim.
De
la o vreme imi petrec serile incercand sa impac oameni.
Sunt prietenele care se cearta, sunt parintii care nu mai gasesc nicio alta
cale de a comunica, sunt oamenii care nu gasesc nicio iesire din starea in care
se adancesc…
De
la o vreme imi petrec serile incercand sa impac oamenii cu ei insisi.
Programul meu de seara include cel putin doua ore de sfaturi si incurajari,
care, desi in anumite momente au rasarit pline de sinceritate din adancurile
fiintei mele, acum s-au transformat in automatisme incat sunt sigura ca in
cazul in care as inregistra ceea ce am de spus, cuvintele acelea ar face fata
conversatiei cu celalalt. Nu stiu insa cum as putea sa inregistrez si tacerea…
Se
pare ca de la o vreme am obosit sa tot incerc sa impac oamenii.
Cand ma privesc in oglinda, ma bucur de cearcanele mele, dar stiu ca m-ar
bucura si mai tare sa nu mai las vocile celor din jur sa fie refrenul fiecarei
zile: ,,De ce doar mie mi se intampla asta?”, ,,De ce pe mine nu ma intelege
nimeni?”, ,,Ce am facut eu sa ajung in situatia asta?”, ,,Ma ajuti si pe mine?”
Si oricat de mult as fi crezut ca am raspunsul acestor intrebari, am aflat cu
stupoare ca nu il detin. Singura taina pe care le-o pot impartasi este sa nu
caute in mine solutia.
In
cele din urma, cum am putea sa-i ajutam pe ceilalti daca ei refuza sa
primeasca? Cum am putea sa scoatem pe cineva drag dintr-o relatie abuziva
daca persoana aceea alege in continuare sa ramana acolo? Cum am putea sa rupem
din voiosia noastra pentru a o darui celor care au uitat sa se bucure de viata?
Cum am putea sa luptam noi pentru cei care refuza sa lupte? Cum am putea sa
oferim cuvintele celor care nu mai vor sa comunice si actiune celor care au
intrat intr-o stare de delasare in fata vietii?
Ei
bine, NU putem. Putem incerca, desigur. Asa fac toti salvatorii. Dar apoi vom
fi epuizati, tristi, greoi, plini de regrete…si ne vom intreba daca a meritat
cu adevarat lupta asta...
Poate
ca unul dintre cele mai triste si dureroase lucruri din lume este sa fim
martori la suferinta celui drag noua in timp ce constientizam ca am fost
inzestrati cu neputinta de a face ceva. Dar in momentul in care el nu alege
sa lupte pentru el si noi ne luptam cu morile de vant, crezand ca il putem
ajuta, aflati ca noi suntem victimele. Suntem victimele unei false salvari.
Si
apoi ne putem intreba de ce dorim sa ii salvam pe ceilalti. In momentele in
care am reusit sa fac asta, am simtit o stare de impacare de parca misiunea a
fost indeplinita si o pot lua de la capat. Dar pe masura ce situatia devenea
repetitiva si stagnanta in acelasi timp, am aflat ca eu nu mai am ce sa caut
acolo.
Impacarea
devenea o falsa impacare cu sine, iar salvatorul isi uitase de mult rolul.Si de parca toate acestea nu erau de ajuns, de ce salvatorul nu reuseste sa se salveze tocmai pe el insusi? De ce are o capacitate atat de mare de a se darui celorlalti, insa nu gaseste resursele de a se incuraja pe el? Desi uneori este inevitabil, am putea incerca sa parasim triunghiul victima-agresor-salvator si sa ne intrebam ce poate face fiecare pentru el insusi. Poate ca acesta ar fi cel mai mare ajutor…
Asa
ca data viitoare cand incercam sa ne mai asumam salvarea cuiva, ar trebui sa ne
intrebam de ce vrem sa o facem. O facem cu adevarat pentru ei sau o facem
pentru noi insine? Raspunsul sincer la aceasta intrebare ne poate scuti de
momentele de gol pe care le-am putea simti in urma acestor fapte…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu