In asteptarea acelui moment…

 

Candva, cineva mi-a spus ca sunt indragostita de dragoste. Mi-au placut aceste cuvinte si m-am agatat usor, usor de ele. In procesul nostru de dezvoltare personala, ne agatam de posibilitatea unui viitor pe care il incadram in rama cea mai potrivita, atent ingrijita, pe care nu uitam sa o lustruim o data cu trecerea timpului.

Imagini, gesturi si persoane perfecte se incapataneaza sa se aseze in alte unghiri perfecte pentru a contura momentele perfecte dupa care tanjim cu atata ardoare…dar uitam ca precum peretii care se intalnesc la colturi creaza o lovitura involuntara, asa si perfectiunea nu este decat rezultatul celui mai dezechilibrat, instabil, imperfect lucru.

Inca de mici pozitionam atenti prastia si ne aruncam dorinta in Univers. Ne incaltam caraghiosi cu pantofii parintilor si imprumutam cuvinte din vocabularul bunicilor, proiectandu-ne undeva in adolescenta. Adolescenti fiind, suflam in baloane de sapun ideile cele mai nonconformiste si simtim ca putem stapani prezentul, desi gandul nostru viseaza la un prim job. Aruncandu-ne in aer toca la balul de absolvire, ne imaginam deja cum va arata viitoarea noastra familie, iar cand acest lucru se intampla, vrem sa ne intoarcem pentru ca am mai uitat ceva…am vrea sa mai adaugam un zambet, o implinire in acea rama, doar ca rama e atat de incarcata incat nu mai avem loc…nu mai avem loc de rectificari…

In asteptarea acelui moment, tradam precum Iuda pretiosul moment al prezentului pentru a saruta un viitor impalpabil, incert si mai ales un viitor care are tot dreptul sa fie imperfect.

Intotdeauna mi-am conturat relatiile de iubire folosind rama despre care v-am vorbit mai sus. Mi-am dorit ca eu si partenerul meu sa impartim aceleasi gusturi muzicale, sa tremuram la auzul acelorasi cuvinte pline de sensibilitate si am avut parte de cea mai frumoasa melodie de dragoste, dar de un om mai putin indragostit. Mi-am dorit cuvintele, nu omul…

Mi-am dorit ca parul iubitului meu sa fie lung si bogat astfel incat sa ma joc in voie si am avut parte de cele mai frumoase bucle blonde, dar si de cea mai brusca plecare. Mi-am dorit forma, nu fondul…

Mi-am dorit un partener care sa ia locul celui mai bun povestitor si am avut parte de nopti albe dedicate in totalitate cuvintelor, insa tot printr-o poveste, el si-a anuntat plecarea. Mi-am dorit povestea, nu omul…

Si atunci am constientizat ca primim ceea ce ne dorim, ca simplul fapt ca ne imaginam acel lucru il determina sa devina real, insa chiar atunci cand momentul se hotaraste sa devina perfect, chiar atunci cand rama este prinsa in cui, ne hotaram sa intoarcem spatele la perete pentru ca am descoperit ca intr-o camera plina de pereti, exista si o fereastra. Si chiar daca alegem sa o deschidem si sa ne luam zborul sau doar sa privim pe geam, existenta ferestrei ne determina sa ne frecam la ochi si sa privim dincolo de noi insine…

Poate ca tocmai faptul ca ,,acele momente” poarta deseori amprenta hazardului, nefiind programate cu minutiozitate este cea mai mare dovada a perfectiunii si a inteligentei de sine statatoare a universului care ne inconjoara. Poate ca tocmai faptul ca momentul perfect nu este deloc asa cum ni-l imaginam ne da posibilitatea sa imbratisam intamplarea…iar aceasta nu trebuie inramata, ea se poate exprima liber oriunde:

Am lovit cu piciorul intr-o baltoaca ce a determinat ca propria oglindire sa se transforme in mii de alte mici oglindiri, am stat in ploaie si nu m-am suparat ca parul meu se lipeste din ce in ce mai mult de pielea capului si am asteptat ore intregi in gara fara sa ma plang un singur minut…toate aceste momente nu erau nici pe departe incadrate intr-o lista a dorintelor, insa chiar daca intamplarea nu era promitatoare, de aceasta data omul era potrivit…si cumva, de data aceasta era de ajuns…

http://aimee.ro/