Câteva gânduri despre
dragoste și femei.
“Citeam undeva ca dragostea o poți
întâlni de doua-trei ori autentic, puternic. Dar unii au întâlnit-o o singura
dată. Nu se poate generaliza. Suntem o taina atât de mare. (…)Stai lângă un om
o viață întreagă și nu-l cunoști. La un moment dat, poate avea o reacție, o
reacție îngrozitoare. Cum s-a întâmplat cu Livia Jiga, dresoarea care a murit
ucisă de tigrul ăla pe care l-a crescut de mic. Pe urma a murit și tigrul, n-a
mai mâncat…
Eu personal cred ca mi-am sacrificat
viata personala iubind foarte mult. Nichita Stănescu spunea că “soldatul și
artistul n-au viata personala”. E un foc care te arde, o patimă. Dar niciodată
n-am fost egoist, sa înlătur femeia de lângă mine, dimpotrivă, am atras-o spre
mine, dar aici poate sa fie norocul sau ghinionul unui artist. Că poate găsi o
femeie cum era soția lui Cézanne, care numai ea avea răbdare să-i pozeze,
pentru că el picta atât de greu și-atât de mult, că-i fugeau toate modelele. Ea
invita oameni la masă, sa spună cât e de genial, el nefiind recunoscut de
critica vremii. Ea nu era un factor de decizie critic, dar îl iubea atât de
mult, încât femeia devenea altar.
Când un artist are o asemenea șansă,
feminitatea trăiește în registrul tainei, al unei maternități prelungite. Când
nu are aceasta șansă și fiecare trage numai pentru el, apar frustrări, apar
gelozii. Gelozia patologica este un lucru care omoară, care distruge, unul îl
suspectează pe celălalt de lucruri la care nici măcar nu s-a gândit. Aceasta
prea mare grijă de tine și negrijă față de ea sau de el duce la ceea ce se
întâmplă acum. Nu pot sa generalizez, pentru ca oamenii sunt oameni, fiecare cu
ale lui, dar, în ceea ce mă privește, știu că niciodată nu am pus arta mai
presus de dragostea mea și poate că din cauza asta am avut de pătimit.
Eu sunt născut cu grijă față de femeie,
dar, ca la Shakespeare, “soarta unei glume nu depinde de gura care-o spune, ci
de urechea care-o ascultă”. Un om poate sa interpreteze acest lucru ca pe o
slăbiciune și-atunci totul se distruge.
A sta lângă femeia iubită e o artă. Într-un
fel, lucrul acesta face parte din afinitate. Știi cum se zice, „distanta pentru
dragoste este ca vântul pentru foc. Dacă dragostea e mare, o întețește. Dacă
nu, o stinge“. În clipa în care incep discuțiile, lucrurile nu mai sunt bune.
Discuția, falsa terapie prin discuție e doar o amânare a sentinței.
Psihologia este numai o înțelegere
reductiva a omului. Ceea ce este frumos este spovedania în fața unui părinte
duhovnic, spovedania în fața iubitei tale și reciproc. E o artă, un miracol și
un risc pe care ți-l asumi.”
Sorin Tudor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu