Dintre toate experientele pe care omul le traieste in viata lui
cred ca despartirea este cea mai grea dintre toate. Vine pe nepusa masa si isi
strecoara lama rece a cutiutului in tine. Clar este ca nu te omoara dar, lasa
sechele greu de uitat sau de vindecat pentru multi dintre noi.
Cum
invatam sa baram lovitura ei astfel incat ranile sa nu fie atat de dureroase?
Cred
ca putem incepe prin a fi sinceri cu noi, si cand spun asta ma refer la
perioadele cand faptele noastre sunt contrare propriului eu. Apoi prin
acceptarea noastra exact asa cum suntem.
Indreptarea
greselilor facute indiferent de ce se inseamna asta, nu cred ca acel “imi pare
rau” spus cu adevarat poate face rau cuiva. Sa incercam sa primim ce vine spre
noi cu detasare dar, in acelasi timp cu propriul zid ridicat. Intotdeuna exista
o cauza si un efect in actiunile noastre, prima etapa tine de partea “reala”
din noi, o gandim, o analizam, iar cea de a doua tine de sentimental, de ce
punem in practica. Cand ruptura indiferent de natura ei are loc trecem prin schimbari. Unele mai greu de
suportat altele menite sa ne transforme.
Fiecare
“traire” isi are rostul ei greu de inteles de cele mai multe ori, dar asta nu
inseamna ca rostul ei nu esti semnificativ in alcatuirea eu-lui. Si asa cum
acceptam binele din jurul nostru cred, ca trebuie sa fim constienti si de acele
momente in care vom fi pusi sa aratam ce am invatat.
Exista
in viata fiecarei persoane
perioade de tranzitie de la cele mai lungi, grele si dureroase pana la cele
care elibereaza, descatuseaza si reinvie inimi ce se credeau pierdute. Cred ca
de cele mai multe ori ne lipseste curajul de a ne pune de acord cu noi. Cadem
intr-o melancolie bolnavicioasa care treptat prinde radacini adanci in noi.
Da,
stiu ca niciodata nu suntem pregatiti sa spunem: la revedere. Tocmai pentru ca
suntem luati prin surprindere.
Sa
incercam oare sa inlocuim acest “la revedere” cu “pe curand”?
Cam
asta face viata, nu? Ne-o ia inainte si noi fuga, fuga dupa ea. Iesim pe usa si
uitam s-o inchidem, cam asa si cu “rupturile” ce au loc in noi. Uitam sa le
vindecam, le lasam deschise pana cand camera se umple si nu mai putem respira.
Si in graba pe langa ce trebuie sa aruncam cu adevarat mai dam si din ce nu
trebuie pe fereastra.
Este
clar ca nu suntem pregatiti pentru multe etape ce alcatuiesc drumul pe care fiecare paseste
dar, macar din cele pe care le-am trait deja sa invatam si sa luam “notite”,
pentru ca nu se stie cand ne vor fi de folos si poate data viitoare cand
pericolul va plana deasupra capului vom sti ca-i acolo si vom putea actiona.
Si
sa nu avem teama ca timpul nu va ierta ranile taieturii, iarta prin prisma
oamenilor care isi pun mainile pe leziune.
Ironic,
nu? Tot noi pana la urma ne dam raspunsurile.
Si
inca ceva: viitorul există deja, într-o măsură, în noi, sub forma amintirii,
spunea Octavian Paler si mare dreptate avea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu