Imi amintesc uneori de
tine. Deja din ce in ce mai rar, dar cand o fac, simt cum o parte din mine nu
mai e demult a mea. Mi-e dor de zilele in care tot ce asteptam era un gand, de
soarele pe care promiteai sa mi-l cobori de pe cer pentru a-mi lumina ziua, de
sarutul unei nopti de iarna, de zambetul si imbratisarea ce imi stergea intr-o
clipa orice.
Ma intreb ce ar fi fost daca nu te-as fi
cunoscut? As fi fost poate inca una dintre acele mii de femei ce nu cred in
iubire, ce nu afla poate niciodata de ce exista cate o varianta feminina pentru
aproape orice nume masculin, la fel cum as fi fost probabil una dintre aceleasi
femei ce nu stiu ce inseamna sa urasti, sa vrei intr-o clipa sa nu fi iubit si
sa te pierzi in amintiri incalcite, sperand sa te regasesti, nestiind de fapt
ca nu vei mai fi niciodata aceeasi.
A trecut mai bine de o mie de ani de atunci.
Si totusi, de fiecare data ma trezesc simtind altfel. Azi, poate pentru prima
data, m-am hotarat sa te iert. Nici nu mai stiu de ce atata vreme nu am
facut-o, dar azi am simtit ca te-as putea privi zambind, ca dupa atata timp am
putea vorbi despre noi fara durere, ca am putea sa ne amuzam de copilarie si am
putea poate chiar sa ne imprietenim.
Astfel de revelatii te fac uneori sa crezi in
stravechea credinta ca totul e trecator. Oare si iubirea e la fel de
trecatoare, si ne comportam toti ca niste copii ce uita a doua zi jucaria ce
le-a fost aruncata pe furis? Sau e oare o metoda ciudata a sufletului nostru de
a se vindeca, lasandu-ne sa credem ca am uitat totul sau l-am inlocuit cu alte
amintiri?
Cred mai degraba ca e vorba de un fel anume al
vietii fiecaruia dintre noi, cu cat iubim mai mult, cu atat uitam mai usor,
indragostindu-ne in fiecare zi cu atata pasiune incat a doua zi ne dorim mereu
mai mult. Si cand totul ne e luat, nu avem nevoie decat de o gura de aer
proaspat pentru a ascunde sentimente dureroase si a o lua de la capat.
Am ajuns astfel sa cred ca de fapt te-am
iertat de mult, dar abia azi am reusit sa inteleg. Am reusit sa vad dincolo de
timp doi oameni carora le era frica de o iubire mult mai mare decat sufletele
lor puteau duce, si ce au ales sa fuga. Si fuga asta, de tot si de toate, nu
s-a terminat poate nici azi, chiar daca fiecare si-a gasit un loc de popas.
Credem cu tarie ca traim iubiri eterne. Cautam
modalitati diverse de a ne asigura ca cel pe care il iubim va fi mereu acolo,
la bine si la greu, dar oare cand o iubire a trecut, dispare ea cu adevarat?
Si tocmai pentru ca undeva in sufletul meu
iubirea noastra s-a ghemuit lasand loc viselor noi, am reusit sa iert. N-ai
disparut, dar de azi pot sa privesc inapoi la fel de bine cum pot privi inainte
stiind ca exista o partea din mine ce ti-a ramas.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu