Nu m-am simţit niciodată ajutată, asistând la încercarea
disperată a cuiva de a face ceva pentru mine, de a mă salva din propria-mi
neputinţă, de a mă împinge “înainte” sau de a mă schimba. I-am simţit frica şi
am bătut în retragere. Am simţit că intenţia este mai degrabă de a se ajuta pe
sine, de a face ceva pentru a creşte în proprii ochi, de a mă schimba pentru
confortul său, de a mă manipula, decât de a-mi fi sprijin real. Le mulţumesc
însă, tuturor celor care au procedat astfel, pentru tot ce m-au învăţat despre
ce-mi place să fiu, pentru tot ce m-au provocat să-mi amintesc despre mine.
M-am simţit însă mereu ajutată cu adevărat, când cineva m-a lăsat să-i simt
iubirea, m-a îmbrăţişat sau m-a asigurat, chiar şi de la distanţă, că e acolo,
pentru mine, dacă am nevoie de ceva. M-a ajutat mereu acela care m-a strâns de
mâna şi mi-a amintit cine sunt, ce putere am.
M-a ajutat cel care, uitându-se în ochii mei, mi-a spus:
“cred în tine!”. M-a ajutat real fiecare om care a trecut delicat prin viaţa
mea şi, în loc să-mi spună cum să fac un lucru, m-a provocat să găsesc singură
calea. M-a ajutat enorm mâna care, în loc să mă forţeze să merg, m-a mângâiat
şi mi-a strâns-o încet pe-a mea, a siguranţă şi compasiune. M-a ajutat cel
care, văzând cum mă critic, mi-a amintit ceva frumos pe care-l uitasem despre
mine. Nu m-a ajutat cel care a decis singur că am nevoie de ajutor, ci cel care
a aşteptat, cu răbdare şi smerenie, să decid asta singură. M-a ajutat acela
care nu s-a chinuit să mă convingă că eu greşesc iar el are dreptate, ci m-a
inspirat prin cine este şi face. M-a ajutat cât nu voi putea vreodată exprima
în cuvinte, acela care m-a iertat şi a rămas lângă mine chiar şi când nu a fost
de acord cu alegerile mele. Şi cel care, în loc să-mi ceară, mi-a dăruit. Şi
cel care şi-a lăsat inima deschisă în prezenţa mea. Şi cel care a fost bun şi
luminos, inspirându-mă să fiu la fel. Şi cel care mi-a spus adevărul, chiar
dacă m-a durut. Toţi cei care m-au iubit, chiar şi atunci când am meritat cel
mai puţin, m-au transformat mereu într-un om mai bun decât am crezut că pot fi
vreodată şi m-au învăţat ceva ce cândva puteam doar să rostesc, fără a şti să
simt: recunoştinţă!
Nicoleta Svarlefus
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu