Cand lucrurile par prea simple, le complic. Vreau sa ating cerul,
pamantul il simt strain… Din samanta gandurilor, fac un pom imens cu crengi
seculare, uscate inainte de a da rod. Ma catar in el
julindu-mi sufletul. Si ma ascund intre ele, privind uneori in sus, alteori in
jos, la oamenii care trec pe sub el minunandu-se de pomul rasarit din nimic,
uscat, fara rod.
Astept sa-mi treaca. Si uneori vreau sa cobor
dar nu mai stiu cum. Nu mai recunosc drumul si proptele cu seva vie pe care
m-am urcat intr-o clipa.
Unii privesc mai bine inspre copac si ma
observa. Si imi fac semn sa cobor. Au intentii bune. Altruiste. Cateodata
trec pe sub el chiar oameni pe care ii stiu. Care ma stiu. Si ma cheama sa ma alatur lor si sa calc
pamantul din nou. Eu ii intreb cum as putea face asta, iar ei imi raspund. Unii
siguri pe ei, altii ezitand. Dar toti au ceva de zis, ceva de explicat, fara
nicio exceptie. Fiecare imi arata alta cale, cea mai buna, cea mai sigura, ca
sa nu ma ranesc.
Ajunsa in situatia de a cere sfat si de a
primi raspuns, realizez ca sunt prea multe variante de unde pot sa aleg. Prea
multe posibilitati. Am nevoie sa ma gandesc pe cine sa ascult. De acolo, de
sus, pot gandi. Am timp sa o fac. Ei nu au – timp. Daca nu ma hotarasec repede,
pleaca. De ce ar ramane prea mult sub un pom fara rod, presarand sterp intentii
bune, ganduri ce se lovesc in cioturi colturoase, pe care nicio pasare macar
nu-si cauta odihna cand plonjeaza din inaltul cerului ?! Au lucruri simple
de facut.
Pomul meu a devenit casa mea. Mainile mele
sunt aidoma crengilor. Soaptele mele sunt aidoma vantului suierand mofturos si
afon, in instrumentul doar pe jumatate viu, fara urma de frunze.
De la o vreme, observ ca oamenii trec pe sub
pom fara sa-si mai ridice privirea. Il ocolesc, e in calea lor, in drumul
drept, neserpuit. Il ocolesc absenti sau murmurand nemultumiti. Nu e timp de
complicatii.
Eu ma catar in continuare, pentru ca noaptea,
senzatiile si simturile ce au uitat dulceata somnului nasc alte si alte crengi,
mai sus, mai multe, din ce in ce mai departe…
Imi amintesc – inca imi amintesc - ca jos aveam prieteni, aveam sentimente, aveam treburi de
dus la bun sfarsit. M-am gandit prea mult. Am asteptat prea indelung cel mai
bun sfat. M-am indoit prea mult de fiecare sfat in parte. Am avut prea putina
incredere in prieteni. Prea multe spaime. Frici prea adanci. Am agonizat prea
mult in iubiri stinse demult.
Sunt in varf, nu mai am unde urca, nu mai stiu
cum sa cobor. De multa vreme nu ma mai observa nimeni. Sunt una cu pomul,
sangele meu e seva vascoasa, eu insami sunt o creanga infipta in coroana deasa,
gata sa se rupa la prima ploaie, ori sub prima arsita de vara.
Si lucrurile sunt cateodata atat de simple.
Le-am complicat.
Mai mult nu inseamna mai bine.
Mai sus nu inseamna mai sigur.
Prietenia nu te poate salva daca nu ai
incredere sa intinzi mana ca sa fii ajutat.
Oamenii nu te pot intelege daca taci si te
ascunzi din calea lor.
Timpul nu e de partea ta.
Ploile nu mai aduc rod cand radacina e stearpa.
Lucrurile sunt simple. Cand nu
le complici de bunavoie.
Iubirile nasc singure flori. Dragostea e
samanta vie. Iar cerul se atinge cu inima, nu cu gandul …
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu