Ani buni din viata am fugit de
singuratate, de acele clipe doar cu mine. Ori de cate ori se iveau ocazii de a
sta singura, cautam repede pe cineva sau ceva sa-mi tina companie… Prezenta mea
nu era de ajuns. O cautam pe a altcuiva. Chemam mereu pe cineva sa ma
insoteasca, sa acopere ceva ce lipsea in mine, sa umple un gol. Nu stiam ca
acel cineva era atat de aproape si-l cautam in afara mea. Cautam in lumea
exterioara bucuria, binele, linistea, siguranta. Iar cand ramaneam singura, ma
cufundam in tristete si-mi plangeam de mila.
Acum iubesc momentele de solitudine, in
care ma pot cufunda in fiinta mea, ma pot vedea mai usor, imi pot auzi inima si
imi pot urma drumurile interioare…drumuri care uneori ma invita in suferinta, o
suferinta care acum e placuta si nu patetica, binecuvantata si nu respinsa.
Alteori, drumurile din mine ma invita in bucurie, iubire, recunostinta si
celebrare…
Am invatat sa ma ascult, sa ma primesc
in viata mea, in fiecare moment oricum ar fi el. Am invatat sa ma iubesc si sa
ma accept, chiar si in momentele in care uit cine sunt si ma trezesc
sabotandu-ma sau pierzandu-mi increderea si entuziasmul. Am invatat ca totul e
bine cu mine asa cum este. Ca nu e nimic in neregula, niciodata, decat daca eu
aleg sa vad astfel lucrurile.
Am invatat sa las linistea sa se aseze
in mine si astfel nu mai am de ce sa fug. Am inteles ca ori de cate ori cautam
o cale de evadare din singuratate, cautam de fapt o cale sa fug de mine, de
gandurile mele, de agitatia din capul meu.
Acum nu
mai fug nicaieri. Si oriunde merg, imi simt prezenta, inainte de a o simti si
vedea pe a altora. Sunt recunoscatoare pentru fiecare moment de solitudine, il
primesc cu iubire si ma bucur de el asa cum este. Sunt recunoscatoare pentru
fiecare moment de tacere, in care ma aud, ma simt, IL aud si-L simt pe
Dumnezeu.
Nicoleta Svarlefus
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu