Aproape tot ce se poate spune despre iubire, într-o intervenție pe cord deschis: mecanica inimii

Cu cât o să-ți fie mai frică, cu atât o să-ți fie și mai frică. Cu cât o să cauți mai mult încrederea în celălalt, cu atât mai mult o s-o pierzi… un gând scris cândva de Mathias Malzieu aduce cu el altele, cât să-ți vină cheful să pornești iar în aventura aia de care spuneai că te lipsești, ce rost ar mai avea, rebusul oricum n-are soluție. Este iubirea o formă de nevroză care trebuie tratată cu pastile – așa cum spun, mai nou, anuarele medicale europene, durează trei ani, așa cum par să demonstreze studiile psihologilor, în tandem cu câțiva autori contemporani deziluzionați, sau poate ar fi mai comod să le dăm dreptate romanticilor, care-și imaginează că iubirea ține o viață?

Iubirea nu are perdea și nici granițe, nu poți să iubești cu porția, nu poți să te aperi. Iubirea e câmp deschis, trăiești intens și maxim tot ce vine, absolut tot, și are atâta forță, încât te curăță, te apropie de esență, spune regizoarea Chris Simion. Disecăm mecanismele inimii cu rost, în așteptarea premierei spectacolului care poartă acest nume, o montare care promite o intrigă subtilă și o serie de stele pe afiș: Maia Morgenstern, Medeea Marinescu, Marian Râlea, Marius Manole…

Poți să mori din dragoste? Seduși de un fel de delir romantic, uităm un lucru esențial: singurul loc ce poate găzdui iubirea este realitatea. Fantasma doare rău, iar momentul în care îți iei inima în dinți să ieși din ea poate fi fatal. Rănile cauzate de iesirea din fantasmă sunt adânci, uneori mortale, așa cum se întâmplă în “Mecanica inimii”. Adâncimea acestor răni este dată de lașitatea sau curajul nostru: putem zace sau putem pune punct, spune Chris Simion, înainte de a vorbi de un fel de hobby contemporan, foarte des confundat cu iubirea, și anume infidelitatea. Este cumplit de greu la început să trăiești simplu. În afara duplicității, fără goana după muște.

Ca să îți dorești cu adevărat simplitatea și curățenia vieții, să ai nevoie de ea, trebuie să fi înșelat adânc, să fi trăit murdar pe bune, să te fi simțit măcar o singură dată vinovat la rădăcina conștiinței. Există și un posibil test al realității, spune regizoarea. Am zis mereu că exercitiul despărțirii ar trebui să îl facă toate cuplurile la un moment dat, pentru că exact cum simt și cum se comporta atunci când se despart, exact așa sunt. Străini sau împreună, dușmani sau prieteni, generoși sau oportunisti.

“Dar cum se poate împăca iubirea – a cărei menire este să ţină oamenii împreună – cu libertatea, care tinde să îi separe? E o mare dilemă, pe care o trăim astăzi, întreţinută de dorinţa de a ne bucura în iubire atât de pasiune, cât şi de independenţă”, ar intra în vorbă și Pascal Bruckner, un estet al iubirii și consacrat cercetător al acestui ac într-un incredibil car cu fân. Bruckner n-ar vorbi întâmplător și nici în calitate de fin cunoscător al problemei ci, foarte important în acest caz, ar vorbi ca prieten apropiat al regizoarei Chris Simion. Sunt din generația care citea în liceu “Noua dezordine amoroasă”. Prin facultate, gustam legenda Polansky cu un “Bitter Moon” văzut într-un cinema deschis, la Motoare probabil…

Poate tocmai de aceea am găsit că trebuie să aibă ceva foarte special Chris Simion, de vreme ce-i este prietenă faimosului autor francez de mai bine de 16 ani. Răstimp în care a montat spectacole memorabile împreună cu acesta și avându-l, cel mai adesea, invitat la București. “Din povestea cu Pascal Bruckner se poate scrie un roman. Acum pregătim un spectacol la Paris“, spune Chris Simion.

Ritmul lor se potrivește și acum, pentru că Pascal Bruckner tocmai se pregătește să lanseze la București cea mai recentă carte, “Fiul cel bun”, un roman confesiune, un spectacol al cruzimii și al violenței, spune critica, și un monument închinat fricii și iertării.Spectacolul Mecanica inimii se va juca pe 10 și 12 iunie la Teatrul Lucia Sturza Bulandra, în timp ce Pascal Bruckner își va întâlni cititorii, joi 12 iunie, ora 18.30, în Librăria Cărtureşti-Verona. Sună ca ceva ce am putea vedea în curând pe scenă, în regia Chris Simion: în fiecare seară, sub privirea iubitoare a mamei, fiul cel bun se roagă la Dumnezeu ca tatăl lui să moară. De ce? Pentru că este un soţ violent şi pervers, un antisemit patologic. Va fi studentul lui Jankélévitch şi al lui Barthes, cel mai bun prieten al lui Alain Finkielkraut… 

Rep. Până la urmă, cât durează dragostea? Trei ani, spuneai nu demult! Având în vedere că tocmai studiezi încă și mai adânc – sigur, alături de o excelentă echipă de actori – mecanismele inimii, poți explica mai bine, probabil, anumite proceduri subtile… Cum arată și unde duce dragostea, potrivit acestui nou algoritm?

Chris Simion: Dacă te referi la “Dragostea dureaza 3 ani”, știi bine că autorul însuși – Frederic Beigbeder – admite că este vorba despre îndrăgosteală, extazul chimic, care durează determinat și este firesc să fie așa: ne-am plictisi de moarte altfel și am rămâne doar la luciul apei. Iubirea este altceva, este alt tip de trăire, altă etapă, alt exercițiu. În cuplu se produce o fuziune magică atunci când îți găsești aripa pereche și trăiești prin celălalt, când nu mai există “eu” sau “tu”, ci “noi”, într-o permanentă căutare de sine, într-o permanentă căutare de Dumnezeu.

Iubirea este o taină, este sacră, când începi să înțelegi asta, trăiești așa, te dăruiesti astfel, îți devine necesară, începi să ataci un plan profund al devenirii. Ce poate fi peste răstignirea sufletului tău pentru persoana pe care o iubești? Ce poate fi mai adevărat decât să nu mai fii tu prioritar, ci celălalt, renunțarea cu bucurie. Iubirea nu conține orgoliu, egoism, mândrie. Este un exercitiu al anulării de sine și al împlinirii prin persoana căruia i te transferi. Persoana pe care o iubesti trebuie să fie conștientă că te are total, trebuie să aibă grijă de sufletul tău. Asta e taina iubirii…nu are perdea, nu poți să iubești cu porția, nu poți să te aperi. Iubirea e câmp deschis, trăiești intens și maxim tot ceea ce îți apare, absolut tot, și are atâta forță, încât ceea ce ți se întâmplă te înalță, te curăță, te apropie de esență.

Vreau sa fac o referire la un hobby contemporan, care este foarte des confundat cu iubirea: infidelitatea. Mulți dintre noi consideram că ieșirea din relație pentru o noapte sau mai multe, atâta timp cât nu facem rău partenerului, are valoare de excursie. Credem că nu ne afectează relația, ba chiar ne creeaza sentimentul de viață dinamică. Superficial, poate că așa este. Atâta timp cât celalalt nu știe, trșieste în iluzia pe care i-o livrezi. Dar ai dreptul ăsta? Ai vreun drept să privezi omul de adevăr? Pe de altă parte… daca tu vrei să trăiești în minciună…cu ce drept îl târăști și pe celalalt? Mai departe… dacă ai nevoie de altceva, înseamnă că ceea ce ai nu îți este suficient.

Toată căutarea asta de nou este o capcană. Oricât de mult nou ai avea, te va satisface atâta timp cât rămâne nou. Când începi să cunoști sufletul celuilalt și să te scufunzi… te oprești. Căci asta presupune risc, suferință… pe când tu cauți amuzament, plăcere, joc de glezne emoțional. Sunt două culoare de trăire total diferite. Unul îți poate garanta plăcerea prezentului, în care îți faci cadou o plajă superficială și iluzorie de senzații. Altul te încearca în rezistența scufundării, a mirajului descoperirii, cu cât te duci mai în adâncul celuilalt, cu atât devine mai fascinant și mai nesfârșit. Este cumplit de greu la început să trăiești simplu, în afara duplicității, fără goana după muște, aparent e plictisitor și lipsit de adrenalina și îți dă chiar senzația că viața simplă, fără minciună și ipocrizie, este plină de rutină și banal.

Ca să îți dorești cu adevărat simplitatea și curățenia vieții, să ai nevoie de ea, trebuie să fii înșelat adânc, să fi trăit murdar pe bune, să te fi simțit măcar o singură dată vinovat la rădăcina conștiinței. Curățenia nu se poate cere și nu se poate impune. Trăiește curat numai omul care are nevoie să trăiască astfel. O experiență te consumă pe orizontală, cealalta pe verticală. Vă las pe voi să trageți concluzia pe care drum există șansa de a te întâlni cu Dumnezeu.

Rep. Adunând toate aceste gânduri, pregătești o montare cu Teatrul Bulandra, pe un text special, o carte aleasă din 200 de cărți, așa cum spui într-o prezentare. Ne poți povesti istoria acestui spectacol? De la momentul în care ai ales cartea și până acum, când ești aproape de premieră? Înțeleg că, în buna tradiție, o să ai autorul invitat la București!

Chris Simion. Mecanica Inimii este cel mai recent spectacol pe care l-am făcut. L-am început în octombrie și l-am terminat de curând. Se joaca la Teatrul “Lucia Sturdza Bulandra”, într-o distribuție de excepție, aș îndrăzni să spun – chiar distribuția ideală: Marius Manole, Maia Morgenstern, Marian Râlea, Șerban Pavlu și Medeea Marinescu. Citesc mult, aleg greu un text pe care să îl transform în spectacol, iar atunci când ajung la acest moment, știu că urmează cea mai frumoasă perioada din viața unui spectacol, perioada repetițiilor, perioada gestației, singura perioadă real importanta pentru regizor, pentru că numai atunci spectacolul îi apartine, când il creează.

După ce este gata, rămâne al actorilor și ei au grijă mai departe. Pentru MECANICA INIMII am avut parte de oameni minunați, care au mers cu mine până la capăt în orice condiții, am trecut prin tot felul de situații, de încercări, dar am fost împreună și ne-a interesat mai presus de orice să iasă spectacolul și să putem să împărtașim oamenilor această poveste plină de candoare și emoție. Se joaca în iunie, pe 10 și 12, iar undeva, la sfârșit de septembrie, va fi premiera în prezența autorului. Și, cum există o mare bucurie atunci când poți să joci și în afara Capitalei, pentru oameni care poate nu își permit să se deplaseze, vom începe din octombrie un turneu în țară și sperăm să ajungem cu aceast spectaco în cât mai multe orașe.

Rep. “Cu cât o să-ți fie mai frică, cu atât o să-ți fie și mai frică. Cu cât o să cauți mai mult încrederea în celălalt, cu atât mai mult o s-o pierzi” – care sunt mecanismele unei povești visate, așa cum le-ai înțeles din propria experiență și, mai de curând, așa cum le-ai înțeles din textul acesta?  

Chris Simion: Greșim flagrant când nu mai suntem sinceri cu noi. Când începem să vedem în celalalt ceea ce nu mai este. Atunci începe fantasma. Când rămâi prins de o imagine puternică, vitală din trecut și nu știi să te mai reglezi în prezent, nu te mai simți compatibil cu ceea ce ai în mod real. Schimbarea este fireasca, nu avem cum să o oprim. Ea face ravagii și devine escavator în momentul în care evoluția emoțională, culturală, socială a celor doi se produce diferit.

Nu există drept de a judeca pe cineva pentru opțiunile lui. Fiecare om alege și acționează în funcție de ceea ce are nevoie. Singura atitudine pe care poți să ți-o însușești este să ieși din fantasma. Cu cât ieși mai devreme, cu atât acțiunea este mai puțin brutală. Iubirea nu se întâmplă în fantasmă. Iluzia că celalalt este cum vrem noi să fie este boală, nu iubire. Iubirea se produce în real, iubești urâtul și frumosul dintr-un om, la modul autentic, pe bune, nu în imaginar. Rănile cauzate de iesirea din fantasmă sunt adânci, uneori mortale, așa cum se întâmplă în “Mecanica inimii”.

Adâncimea acestor răni este dată de lașitatea sau curajul nostru: putem zace sau putem pune punct. Oamenii își confecționează multe cârlige, mulți stau în relații fără să știe de ce stau, alții din obișnuință, alții de frică… puțini stau pentru că au o întâlnire, pentru că trăiesc un moment major.  Dovada că oamenii nu se iubesc și că nici nu s-au iubit este că atunci când se despart, nu (mai) rămân prieteni, ci devin necunoscuți. Pentru mine este hilar cum oamenii nu înțeleg că viața este o sumă de întâlniri, ca nu suntem legați veșnic între noi nici de copii, nici de părinți, de nimeni.

Că trebuie să învățăm din fiecare întâlnire ceea ce este esențial, că, dacă emoțional s-a consumat o etapă, nu trebuie neapărat să se consume relația definitiv între doi oameni, doar pentru că avem orgolii, mândrie, egoism. Cum să te faci că nu mai cunoști persoana căreia i-ai dat sufletul tău o perioadă de timp? Sau cum să te răzbuni pe omul pe care l-ai iubit? Iubirea nu are timp… trecut sau viitor. Nu există “te-am iubit” sau “te voi iubi”. Decât literar.

În realitate, exista “te iubesc”, la prezent. Când iubești un om, îl iubești permanent, până la capăt, și nu trebuie neapărat să trăiești cu el ca să simți și să faci asta. Am zis mereu ca exercițiul despărțirii ar trebui să îl facă toate cuplurile la un moment dat, pentru că exact cum simt și cum se comporta atunci când se despart, exact așa sunt. Străini sau împreună, dușmani sau prieteni, generoși sau oportunisti și lista continuă.

Rep. Pentru generația mea, Pascal Bruckner are multă importanță. Nu numai că îi citeam noua dezordine amoroasă în facultate, dar am rămas atenți la drumul lui, cine știe, poate pentru că visam cândva ceva gen Bitter Moon… Știu că ai tot spus povestea asta dar, subliniind planurile actuale, ai putea să mai spui o data povestea acestei prietenii?

Chris Simion: Povestea cu Pascal Bruckner poate fi subiect de roman. L-am cunoscut acum 16 ani, în 1999, când i-am scris o scrisoare de mână, i-am expediat-o la postă, pe adresa editurii din Franța, scrisoare în care îl invitam la premiera pe care urma să o am cu un spectacol făcut după romanul lui, “Copilul divin”.

I-am scris despre intenția mea și despre faptul că nu îmi permit să îi acopăr cazarea, masa și transportul, pentru că sunt studentă, dar că îi ofer toate condițiile la ai mei, acasă. I-am lăsat telefonul de la părinți și am așteptat. După două săptămâni m-a sunat, am vorbit, nu am crezut că o să vină… am crezut abia atunci când l-am vazut în sala la teatru. Din acea zi de 16 octombrie, 1999, am rămas prieteni si colaboratori. A devenit președintele onorific al Companiei de Teatru “D’AYA”, pe care am înființat-o la ideea lui, ne sfătuim artistic ori de câte ori este necesar, am avut o premieră din nou anul trecut, după romanul lui “Hoții de frumusețe”, și acum pregătim realizarea acestui spectacol la Paris.

Pascal a declarat într-un interviu la Actualități, în ziua premierei spectacolului “Hoții de frumusețe”, că, “dacă acest spectacol s-ar juca în Paris, ar fi cotat drept unul dintre cele mai bune spectacole din Franța”. Și, cum noi, românii, știm să apreciem valoarea doar dacă este recomandată de prieteni sau după ce este confirmată de străinate…îl ascult pe Pascal și încerc să montez spectacolul în Franța. M-aș bucura, în primul rând, să se vorbească de bine despre România prin acest demers cultural susținut de Pascal Bruckner, iar apoi ar fi o experiență profesională formidabilă pentru mine.

Rep. O să plătești cu multă suferință întreaga bucurie care te cuprinde când iubești… Și, cu cât vei iubi mai mult, cu atât durerea pe care o vei simți va fi mai ascuțită…  Ai o viziune atât de fatalistă despre lucruri? Cum este viața de fapt și cum spune autorul tău că este?

Chris Simion: Un om nu este ceea ce vrei tu să fie sau ceea ce te aștepti tu să fie. Este așa cum este, cu slăbiciunile lui, cu caderile lui, cu frământările lui. Atunci când îți clatină lumea, te sperie. Îți place doar atunci când nu te zdruncină. Când te scoate din confort și îți dă incertitudine, nu îți mai place. Suferința se naște de cele mai multe ori din neputiința de a-l accepta pe celălalt așa cum este, de a-l ierta, de a nu-l judeca, de a-l iubi cum e, nu cum vrei să fie.

Omul devine cum ai nevoie, dar liber, de unul singur, pentru că simte să se schimbe în direcția ta. Dacă vrei să devina robotic, poate să o facă, dar o face exclusiv pentru tine, nu pentru el și, la un moment dat, clachează. Relațiile dintre oameni pot fi foarte simple și sănătoase, constructive, dar atunci când renunțăm la egoism. Le complicam ori de câte ori ne vedem doar pe noi, nu și pe ceilalti.

Dacă am avea capacitatea să nu mai judecam, să lăsam omul liber să acționeze, să greșească, să îl ajutăm să iasă din eroare dacă suntem convinși că îi facem bine, să cerem fără agresivitate, să dăruim fără obligație… poate că lumea asta ar fi mai relaxată și mai senină. Cred în despărțirile fizice dintre oameni. Dar nu cred că oamenii se despart sufletește.

Cum mai cred că două suflete pereche nu au cum să stea separate. Se pot distanța o perioadă, se pot reconstrui, se pot reinventa, dar dacă absența celuilalt îți certifică profund nevoia de el și este simultană, cei doi nu au cum să reziste unul fără altul, se simt neterminați, mutilați. Cu mântuirea nu te joci, nu încape orgoliu sau mândrie în ecuația asta. Dacă cei doi se lasă controlați de rațiune, nu de suflet… nu au cum să se mai întâlnească.

Cu cât rănile sunt mai adânci, cu cât te doare mai rău când nu mai este celalalt și simți că te jupoaie de viu lipsa lui… cu atât e mai frumos, căci ești mai aproape de Dumnezeu și miroase a viață. Nu mi-e frică de suferință, atâta timp cât lucreaza, cât mă curăță, cât mă înalță. Dar refuz suferinta inutilă, care mă schimonoseste și mă ucide.

http://artsunited.ro/