Sa iertam sau nu tradarea prietenilor?

Atunci cand, in urma unei minciuni, sau a unei tradari, prietenia se destrama, rana produsa este imensa. Iertam sau nu mai avem resursele necesare pentru asta, indiferent cat de mult timp trece?

Adesea, un moment de tacere, un schimb de priviri, un simplu cuvant sau o banala neintelegere este suficienta pentru a pune capat unei prietenii de durata. Tradarea ia multe forme: minciuna, dezvaluirea unui secret, seducerea partenerului celuilalt, absenta fizica sau emotionala intr-un moment crancen si este mult mai violenta decat o simpla dezamagire.

Ea presupune distrugerea increderii, atingerea propriei identitati si ne dovedeste ca, uneori, nimic nu dureaza pentru totdeauna. Ca orice gest de iubire, prietenia este bazata pe o reciprocitate: ma iubesc prin celalalt, iubesc faptul ca ma iubeste si ca imi transmite o buna imagine despre mine insumi.

In opinia lui Lacan, prietenia se bazeaza, printre altele, pe un raport de asemanare. Suntem prieteni cu cei care au aceleasi interese, pasiuni, principii ca si noi, care ne sunt un fel de alter ego.

Prietenul este o oglinda, un ideal dublu, in care ne recunoastem si care ne imbogateste imaginea de sine.

Daca ar fi sa il credem pe Aristotel, prietenul ne face sa fim mai buni, ne permite sa dezvoltam talente sau calitati nebanuite pana la momentul intalnirii.

De aceea, odata cu incheierea unei prietenii, avem impresia ca pierdem putin din noi insine. Sorana, 45 de ani, a fost multa vreme puternic legata sufleteste de mentorul sau:

„Eram stagiara, cu sase ani mai mica decat ea. Simteam nevoia sa imi recastig echilibrul emotional, sa ma ghideze cineva profesional, sa imi pun ordine in viata. Miruna m-a ajutat. Treptat, am devenit complice intelectual, iar pana la prietenie a fost doar un pas.

Ne-am fost alaturi in diferite momente, am creat o afacere infloritoare, totul parea un puzzle in care piesele se imbina perfect. Tradarea ei, bazata pe orgolii de neinteles si interese financiare lacome, m-a rupt in mii de bucatele.“

Rana tradarii este atat de profunda si de violenta, incat, initial, impune intoarcerea spre sine pentru a vedea lucrurile mai clar. Singur/a, cu ajutorul celor dragi sau a unui terapeut, fara a minimaliza seriozitatea lucrurilor, intrucat refularea va lovi ca un bumerang.

Este bine sa ne acordam tot timpul de care avem nevoie, sa respectam profunzimea suferintei, a furiei, regretului si sa ne intrebam exact ce ne-a ranit: tradarea sau faptul ca ea reinvie anumite evenimente dureroase traite in familie sau cu alte persoane apropiate?

Este iertarea posibila?

Iertarea cere foarte mult curaj pentru ca necesita asumarea tra­darii. Reprosurile, exprimarea durerii invita la dialog.

Este ceea ce creeaza premisele pentru depasirea situatiei. Numai daca celalalt ne-a inteles fragilitatea, isi recunoaste greseala, ne impartaseste remuscarile sale, si numai daca avem disponibilitatea emotionala adecvata putem discuta despre impacare. Indiferent daca asta se intampla sau nu, inaintarea spre viitor este esentiala.

Nu trebuie sa ramanem paralizati, prizonieri ai trecutului, raportandu-ne constant la acea greseala impardonabila, pentru ca prieteniile noi vor fi imposibil de legat.

Relatia de prietenie repune in joc nevoia de iubire initiala pe care o avem pentru mama. Ea se traduce prin dorinta irezistibila de a regasi acea simbioza amenintata cu abandonul, incat tradarea reproduce partial situatia oedipiana, cand constientizam ca dragostea nu este exclusiva.

Pentru prietenia fondata doar pe raportul asemanarii, al relatiei de alter ego, tradarea devine o separare sanatoasa. La fel ca si dragostea, prietenia este o idealizare a celuilalt, unde asteptarile ne umplu lipsurile personale, iar momentul cand vraja dispare, marcheaza autenticitatea relatiei. Pentru ca prietenia sa dureze, este indispensabil sa iesim din aceasta fuziune morbida.

Acceptarea trecutului si a celuilalt

Ier­ta­rea mai inseamna renuntarea la conceptia infantila despre prietenie. Cand il acceptam pe celalalt cu toate diferentele sale, cu trasaturile lui magnifice sau mai putin glorioase, ii recunoastem de fapt umanitatea. Acceptam ca este supus greselii si iesim din perspectiva egoista care ne determina sa il vedem ca pe o sursa unica de satisfactii.

„Ioana este prietena mea de la scoala generala. Am trecut impreuna prin inocenta copilariei, vartejul adolescentei si, asa cum ne place sa spunem, acum tatonam intelepciunea maturitatii.

In 30 de ani, m-a dezamagit o singura data, dintr-un motiv destul de serios care totusi nu m-a facut sa imi pierd increderea in ea. Ce-i drept, nu a fost ceva foarte grav, i-am inteles motivele, iar nenumaratele dovezi de prietenie sincera din trecut au atarnat mai mult in balanta“, marturiseste Mirela, 39 de ani.

Este important sa pastram amintirile vii, sa nu pretindem ca am sters totul cu buretele – in final, acestea sunt povestile noastre de viata, din care este bine sa tragem in­va­taminte utile.

„Nu am putut sa reinnod prietenia cu Cristina. M-am consumat atat de mult, incat indiferent cat a insistat ea sa ne impacam, simteam ca nu pot sa o primesc inapoi in inima mea. Ma gandesc cu placere la toate lucrurile facute impreuna, am inteles ce greseli am facut si eu, dar ea, pentru mine, a devenit o simpla cunostinta“, spune Corina, 33 de ani.

Act de credinta, iertarea este imposibil de transat definitiv. Ea vine in timp, fara sa fi hotarat asta in prealabil, indiferent ca am ramas apropiati ori legaturile s-au rupt.

„Cred ca mi-a luat patru ani sa ma eliberez de suferinta, ranchiuna si frustrare. Daca inainte aveam o nevoie frenetica de afectiune si recunoastere“, reia Corina, „astazi, sunt mult mai sigura pe mine. Ma simt puternica si ma pretuiesc mai mult. Nu caut sa plac celorlalti cu orice pret si, chiar daca am mai putini prieteni, pentru ca in timp s-au mai cernut, sunt fericita de calitatea celor ramasi. Sunt transparenta, ma arat cu defectele si calitatile mele, fara sa imi fie teama ca voi fi respinsa sau tradata.“

Autor: Catalina Cristescu

http://www.psychologies.ro/