În căutarea fericirii

 

Soarele se aprinde peste lanurile de grâu ce unduiesc la marginea drumului. Colbul drumului păstrează amintirea pașilor mei. Pelerinajul meu nu este la o cetate sfântă, nu este la o biserică, nu este la o sinagogă sau la un templu fără nume. Eu merg către OM. Pelerinajul meu este către mine, mă caut în ceilalți. E poate ciudat să-ți cauți fericirea, întrebându-i pe alții, dar vreau să găsesc omul fericit, să mă învețe și pe mine să fiu la fel ca el.

Iată-l pe omul de la marginea lanului. Trudește la seceriș.

- Om bun, fii milostiv și răspunde-mi la o întrebare…

Omul se oprește, se îndreaptă de mijloc și mă privește lung. Pantalonii ponosiți flutură ușor în vântul amiezii, dezvăluind câteva găuri mici, pe care cămașa, prea scurtă, nu reușește să le acopere.

- Întreabă, dacă dorești. Îți voi răspunde, dacă doresc.

Privirea tristă face cât o mie de răspunsuri. Totuși, privind la fața ridată, bronzată puternic, mi-e jenă să renunț, așa că îl întreb:

- Ești fericit?

- Cu soarele care mă bate în cap, cu munca de dimineața până noaptea, cu banii care nu-i am? Cum crezi că sunt fericit? Ești idiot?

- Nu sunt decât… curios. Mulțumesc pentru răspuns.

Îmi iau la revedere și cu traista în spinare îmi văd de drum. După câteva ceasuri, zăresc pădurea și un pârâu ce își face loc, spălând pietrele cu apa lui cristalină. La marginea pârâului o casă mare, arătoasă, își dezvăluie formele impunătoare. Iarba tunsa scurt și formele florilor, închipuite de un grădinar iscusit, îmbie la bucurie. Aici voi găsi omul fericit, îmi spun în sinea mea.

- Om bun! Om bun, deschide poarta! Am o întrebare să-ți pun!

- Ce vrei mă? Care îmi tulburi liniștea? Se aude un glas ce se apropie.

- Un drumeț, cu o întrebare. Spun eu, sprijinindu-mă de stâlpul porții.

- Intră!

Deschid poarta și pășesc pe aleea pietruită, privind încântat la grădina minunată. Din neatentie, piciorul meu calcă pe iarbă.

- Ce faci, omule? Îmi strici grădina?

- Scuze… spun eu și îmi ridic repede piciorul ce deranjase gingașele fire de iarbă.

- Ai idee cât de mult mă chinui cu grădina asta? Tu vii aici să o plângărești? Ai sosit cu distrugerea? Aduci Apocalipsa? Ești mesagerul Iadului?

- Scuze… iartă-ma, nu vreau să deranjez.

- Ba asta faci! Ce vrei?

- Vreau să știu dacă ești fericit. Ai o grădină minunată!

- Cum pot să fiu fericit, când văd că animalele îmi dau roată? Cum pot fi fericit, atunci când apar cârtițele și îmi distrug grădina? Cum pot fi fericit, când praful drumului se așează peste gingașii mei trandafiri? Cum pot fi fericit, când nopțile pândesc animalele ce vor să pătrundă la mine în grădină, cu unicul lor scop de a distruge. Noapte de noapte stau cu pușca pe umăr. Asta numești tu, fericire?

- Este clar, am înțeles necazul tău. Voi pleca acum și te las cu grădina ta…

- Du-te și vezi pe unde calci!

Pașii mă duc departe de omul supărat și de a lui grădină. Mă gândesc că nici măcar o grădină minunată nu îți aduce fericirea. Păcat!

Înserarea se apropie repede și eu mă opresc la un han de la marginea drumului. Sunt singurul mușteriu.

Hangiul, cu gesturi exersate de mii de ori, îmi pune în față lista de bucate și mă întreabă ce doresc să mănânc, înainte de a merge la culcare.

- Îmi doresc o cană cu vin rece, și mâncarea casei, spun eu cu gândul că mâncarea casei trebuie să fie cel mai bun preparat al lui.

- Altceva? Mai doriti si altceva?

- Sa schimbăm două vorbe, dacă ai timp…

- Bineînțeles, spuneți…

- Ești fericit?

- Nu, am o nevastă urâtă și o muncă neplăcută. În fiecare zi trebuie să zâmbesc și să slujesc toanele oricărui dobitoc… Nu mă refer la tine, mă refer la toți ciudații care îmi calcă pragul.

- Și…?

- Și… nimic! Doar sunt sclavul tuturor. Ba mâncarea e prea rece, ba prea caldă, ori e berea proastă, patul tare, sau mai știu și eu ce i se năzare fiecăruia.

Tac, zâmbesc și înghit în sec, ca pentru asta sunt plătit. Eu insumi m-am făcut pe mine sclav. Asta e pâinea mea de zi de zi. Cum pot fi fericit, când trăiesc această nenorocire, în fiecare zi?

- Ai dreptate, spun eu întristat.

Dimineața a venit repede și m-a găsit pe drum. Dacă nu am găsit răspunsul, nu am zăbovit mai mult decât era necesar. Acum m-am oprit lângă o casă dărăpănată. Știu că nu voi găsi răspunsul aici, dar văd o droaie de copii în bătătură. Poate tatăl lor este fericit. Poate copii sunt răspunsul la întrebarea mea.

- Ești fericit, gospodare?, îl întreb pe omul ce părea a fi tatăl copiilor.

- Cum să fiu fericit? Alerg de dimineața până seara, ca să am o bucată de pâine pe masă. Nu sunt trist când rămân nemâncat, pentru că totul le-am dat copiilor. Sunt disperat când nu le pot pune nimic pe masă. Crezi că e ușor să crești atâția copii, când ești așa sărac ca mine?

- De ce ai făcut atâția copii?

- Nu sunt un prost! Dacă ar fi după mine, acum n-aș mai avea atâția, dar pe vremuri aveam mai mult pământ. A trebuit să-l vând când a fost seceta cea mare. Nu aveam ce mânca.

Dacă tu cauți un om fericit, atunci trebuie să te duci la unul bogat, nu-l căuta acolo unde sărăcia își înfige colții.

Iată, deci, că bănuiala mea se adeverește. Acolo unde este sărăcie nu există fericire, o voi căuta la cei bogați.

Au trecut trei zile de la acestă întâmplare și eu merg în continuare, întrebând unde îl pot găsi pe cel mai bogat om din aceste ținuturi. Mi se spune că e regele acestor locuri și locuiește într-un mare palat.

Cu multă trudă reușesc să găsesc palatul măritului rege și mi se permite să vorbesc cu el.

Sălile nenumărate, pline cu tablouri, statui, oglinzi, mi se deschid în fața ochilor. Vitraliile minunate de la ferestre lasă lumina jucăușă a soarelui să mângâie podelele de marmură, iar bloțile aurite vrăjesc privirea. Niciodată nu am văzut mai multe opere de artă, mai multă opuleță si bogăție.

Sunt condus în sala tronului, unde îl văd pe rege cum își mângâie câinele de vânătoare.

Îngenunchez și mă ridic, când mi se permite.

- Străine, am auzit că vii de departe.

- Da, măria-ta!

- Ce cauți?

- Fericirea.

- Și ai găsit-o?

- Nu! Am căutat-o peste tot. Nu am dat de ea.

- Ha, ha!

- Am venit să vă întreb dacă sunteți fericit.

- Nu am cum să fiu fericit! Toată lumea vrea averea și poziția mea. De zeci de ori a trebuit să-mi omor dușmanii care complotau împotriva mea. Eu nu am copii și sunt foarte nefericit. Zi de zi, la fiecare masă mă gândesc că pot fi otrăvit. Nopțile, aștept asasinul care a trecut de oamenii mei… Cum pot fi eu fericit?

- Speram și eu că voi găsi fericirea, aici.

- Te-ai înșelat, spune regele, făcându-mi semn că pot pleca.

Fac câțiva pași și îi aud vocea din spate.

- Dacă găsești fericirea, salut-o din partea mea și spune-i să mai treacă și pe aici. Ha… ha..

Nu mai am unde să o caut. Voi lua un vapor care mă va duce direct acasă, în portul în care locuiesc. Drumul meu lung pe uscat a fost fără succes.

De șapte zile suntem pe mare și am remarcat un om care șade cât este ziua de lungă privind în zare.

Mă așez lângă el. Nu spun nimic. Caut să văd la ce se uită. Privesc și eu în zare. Nu e nimic deosebit.

- Bună ziua, la ce te uiți?

- Ssst… liniște. spune el cu glas șoptit.

Tac și privesc în continuare. În față e marea, soarele, norii și evident, valurile. Ochii se concentrează asupra orizontului. Să fie oare ceva interesant, acolo ?

Nu găsesc nimic. Mă uit din nou la el. Are ochii căprui și părul bălai îi flutură în bătaia vântului. Hainele ponosite nu reușesc să inspire milă. Este mândru, are spatele lat și stă ca un rege. Sunt prea multe contraste aici. Un om ce nu se potrivește niciunui șablon. Oare la ce se gândește.

- Vreau să…

Vorbele mi se opresc, când simt strânsoarea mâinii lui. Ce pot să fac? Îl voi lăsa în pace. Dau să mă ridic, dar mâna lui mă oprește.

- Stai…, îmi spune el.

Să mi se fi părut? A fost glasul lui sau murmurul mării? Oricum, este clar că dorește să rămân.

Stau și aștept. Știu că nu trebuie să-l grăbesc. Încet, încet, liniștea mării mă cuprinde. Muzica și ritmul valurilor mă copleșesc. Soarele se apropie de asfințit și își trimite razele magice de lumină, printr-un grup de nori.

Mă pierd în această liniște și simt cum sufletul meu este fericit. Nu mai vreau nimic, tot zbuciumul și toată căutarea mi-au adus aceste clipe minunate. Totul e atât de simplu.

- Acum ai înțeles, îmi spune glasul omului de alături.

- Da.

El se ridică și pleacă. Îmi zâmbește peste umăr.

În mod ciudat, chiar dacă vasul nostru este cât o coajă de nucă, chiar dacă am mai călătorit încă șapte zile, nu l-am mai văzut niciodată.

I-am întrebat și pe ceilalți pasageri.

Nimeni nu își amintea de omul care privea în zare. Nimeni nu îl văzuse, iar căpitanul se jura că nu a avut niciodată un asemenea pasager.

Autor: Razvan
De acelasi autor – Trepte spre Cer

 http://filedelumina.ro/