Ma
intreb adesea ce contur ar prinde viata noastra daca nu am acorda
atata importanta parerii celorlalti.
Cum
ar fi daca am elibera norii adevarului chiar daca am sti ca furtuna ce va urma
nu va fi deloc pe placul celor din jurul nostru, mai ales ca nu ii vom
atentiona sa isi achizitioneze umbrele sau pelerine de ploaie? Si cum ar fi
daca am lasa acesti stropi sa ne reimprospateze relatiile si drumul de dezvoltare
personala? Poate doar asa vom reusi sa vedem curcubeul.
Observ
deseori ca petrecem foarte mult timp gandindu-ne la reactiile celorlalti, radem
sau ne intristam anticipat cand ne imaginam ce reactie ar avea o anumita
persoana la aflarea unei vesti, ne cream o serie de scenarii pe care le
dezbatem sau nu cu alte persoane. Iar cand suntem pusi in fata faptului
implinit, suntem luati prin surprindere de realitate. “Hai ca ti-am facut-o si
de data asta!”, pare sa ne spuna ea nonsalanta si necrutatoare.
Am
petrecut momente pretioase incercand sa gasesc solutii la problemele unor
persoane care nici macar nu mi-au cerut sfatul. I-am intrebat mai departe pe
altii cum ar reactiona in astfel de situatii si care ar fi solutia pe care ei
ar oferi-o. Sunt sigura ca ati trecut cu totii prin astfel de momente. Poate ca
ati vrut sa va impacati prietenele in timp ce se certau, desi nu aveati nicio
legatura directa cu motivul conflictului, poate ca ati incercat sa “deschideti”
ochii unei persoane cu privire la o greseala pe care aceasta o savarseste,
poate ca vorbiti prea mult “despre unii cu altii” incat mesajul ajunge de
fiecare data sa fie distorsionat, ocazie cu care observati cat de fragile sunt
legaturile cu ceilalti. Eu am trait toate aceste scenarii, ba chiar am jucat si
rolul de personaj principal, uneori fara sa mi-l asum cu adevarat.
Dincolo de infatisarea de
salvator care este evidenta in cazurile mai sus amintite, ma intreb de ce ne ascundem
atat de tare de noi insine incat ne umplem pana peste cap cu problemele altora.
Care este acea parte din noi pe care o neglijam in timp ce abordam un astfel de
comportament si ce evitam sa recunoastem in fata noastra?
Cred
ca atunci cand ii punem pe ceilalti inaintea noastra traim o falsa
satisfactie, poate chiar o superficialitate mascata ce se transforma
incetul cu incetul in frustrare pe masura ce constientizam ca actiunile noastre
de “filantropie” ne vizeaza de fapt pe noi insine. Nu stiu daca ne putem simti
vinovati pentru un astfel de comportament. In momentul in care ne cumparam o
noua pereche de pantofi doar pentru a uita cat suntem de singuri, tot minciuna
este ce pe care o imbratisam. Poate ca atata timp cat recunoastem in fata
noastra ca anumite gesturi si fapte le savarsim pentru noi, nu pentru ceilalti,
ne putem simti putin mai impacati. Dar cu siguranta nu foarte impacati deoarece
urmatoarea intrebare ar fi de ce sa urmam acest fir alambicat de a face pe plac
celorlalti pentru a ajunge la noi insine cand de fapt putem alege scurtatura,
cand de fapt putem patrunde direct si sincer in fiinta noastra.
Sunt
acele momente in care nu mai suntem in stare sa ne adresam nici macar un cuvant
noua insine, iar atunci ne refugiem in ceilalti. Ii facem pe ei personaje
principale, le dam lor rolurile atentiei, exprimarii, expansiunii sau trairii,
ia noi stam si ii privim. Dar de fapt, cu totii stim ca adevarata dorinta este
aceea de a privi in noi insine. Atunci, sa ne frecam cu totii la ochi. Si sa
stregem lentilele refuzului. Sa luam si lupa daca este cazul…doar e viata
noastra…
Va propun/provoc ca
astazi sa va priviti pe voi insiva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu