Nici nu știu când
ai plecat. Eram ca de obicei ocupată să caut culoarea aceea, culoarea aceea
care unește cerul cu pământul, îmi trebuia pentru o nouă pictură.
Rătăceam toată ziua
pe străzi, prin magazinele cu antichități, căutând culoarea aceea care unește
cerul cu pământul.
Știu, umblu
brambura toată ziua, dar știi câtă nevoie aveam de ea?
Îmi instalasem o
scară undeva la colțul casei, pândeam o zi cu nori, cu gândul că urc, sar pe un
nor, și apoi de acolo pe un colț de cer. Vreau să pot uneori să privesc acolo,
nu de curiozitate, de dor.
Știu, ai obosit să
tot aștepți să termin eu de colorat, de adunat cuvintele pe care le sparg când
țip și se izbesc de pereți, ai obosit să îmi tot aduci umbrela când fug de
acasă și mă prinde ploaia pe dealuri.
Dar tot nu știu
când ai plecat. Dormeam?
Cred că nu dormeam,
înflorise liliacul și mă cuibărisem la poalele lui, număram florile cu cinci
petale, nu căutând norocul, doar mă jucam numărând. Îmi place să număr
secundele, apoi le transform în minute, în ore.
Când ai plecat?
când aveam deja 24 de ore? trecuse ziua, nu ai mai suportat.
Știu, însă acum chiar
am nevoie de culoarea aceea care unește cerul cu pământul. Nu e nici albastră,
nici verde, nici pământie, e culoarea aceea care seamănă cu dorul, poate un pic
mai aprinsă, am mare nevoie de ea.
Dacă te întorci,
poate o găsești tu și mi-o aduci…
Cu drag,
A ta
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu