Scrisoare catre suflet

 

Dragul meu suflet,

Indemnul de a-ti scrie este dorinta de a te simti aproape. Desigur, stiu cat imi esti de aproape. Dar sunt acele momente de dezvoltare personala in care distanta pare sa ne defineasca, in care prapastia dintre emotiile pe care mi le transmiti si mesajul cu care ii intampin pe ceilalti devine o omida care uita ca rolul ei este sa se transforme in fluture.

Ma intreb de ce iti redactez aceasta scrisoare in loc sa-ti vorbesc pur si simplu. Poate pentru ca de obicei facem acest lucru cu cei pe care ii simtim departe. Sau poate pentru ca am certitudinea ca oficiul postal al sufletelor va avea grija ca scrisoarea mea sa ajunga exact unde trebuie de data asta.

Desi esti nenumit, te identific cu atatea stari si cu atatia oameni…Uneori am impresia ca ai mimica celor de care ma indragostesc sau glasul cuvintelor care imi sunt cele mai dragi, iar alteori te regasesc rastignit printre cele mai dure gesturi si sfasaieli, printre privirile sub care te framanti si printre furia pe care nu o poti stapani.

Nu stiu exact ce ti-ai propus si ce alegi sa porti cu tine, dragul meu suflet, insa uneori simt cum te eliberezi si cum poti gasi puterea de a o lua inca o data de la inceput…pentru a zecea oara…pentru a suta oara…Oricat de obosit ai fi, te porti de parca aceasta este singurul lucru pe care il poti face: sa o iei de la inceput, sa gasesti increderea de a spera si credinta de a accepta raspunsurile pe care le primesti.

Dar ce simti atunci cand nu esti ascultat? Cand in ciuda dorintelor si nevoilor tale, eu ma port ca un copil care uita sa-si invete lectiile, care prefera sa alerge cu sireturile desfacute desi are certitudinea ca va cadea, care desi i se repeta sa nu se joace cu focul, acesta este singurul element in care s-ar pierde de bunavoie?

,,Ar trebui sa existe un gratar la intrarea in fiecare suflet…ca sa nu intre nimeni cu vreun cutit”,

spunea Marin Sorescu. Totusi, uneori cred ca tocmai gratarul, paza, fortareata, protectia face sufletul sa devina vulnerabil. Si tot uneori cred ca acesta este rolul pe care ti l-ai ales sa il joci: sa ramai deschis pentru a respira viata. Iar in momentele cele mai intunecate, sa alegi sa te deschizi precum floarea care isi descopera petala cu petala o data cu venirea noptii…pentru ca ziua sa poti straluci din nou.

Stiu…imi este greu sa te inteleg…mai ales ca tu alegi uneori sa folosesti un limbaj pe care nu il pot pricepe. Imi arati cersetorul pentru a defini compasiunea, imi arati un prieten ranit pentru a gasi detasarea, imi arati luna pentru a patrunde misterul, imi arati cartea pentru a cauta intelegerea…si eu tot caut si caut, crezand ca poate am surprins lectia pe care doreai sa mi-o oferi.

Cateodata, te simt cum vibrezi. Si faci asta in special in prezenta altor suflete. Poate ca voi vorbiti altfel intre voi decat o facem noi, oamenii. Poate ca voi gasiti mai multa rabdare si alegeti sa va soptiti, in loc sa strigati unele la celelalte…sau poate ca acestea sunt doar mituri, iar voi nu sunteti decat oglinzile noastre cele mai fidele.

Cert este ca nu pot vorbi cu certitudine atunci cand ma gandesc la tine. Si asta ma linisteste putin…imi da o inexplicabila stare de bine. Ma asigura cumva ca tu stii ce ai de facut. Te rog un singur lucru: invata-ma sa raman aproape de tine…

Cu drag si dor,
Andreea

P.S.: Dragii nostri, acum va scriu voua. Poate ca cel mai greu lucru este uneori sa gasim timpul si momentul potrivit de a vorbi cu noi insine. Primiti acest timp in palmele voastre si imbratisati-va sufletul, scriindu-i, vorbindu-i…Fie ca ii multumiti, fie ca il mustrati, gasiti-va timp sa rostiti cuvintele care asteapta de multa vreme sa fie scoase la iveala. Sunt sigura ca aveti ce sa va spuneti…

 

http://www.damaideparte.ro/