Peste
om, cineva a presărat praf, așa cum adaugi condimente peste alimente. Se spune
că atunci când pui dragoste și alegi măsurile cu sentimente sincere în trup, nu
ai nevoie de măsuri exacte și totul va ieși perfect. Pumnul ce dă drumul
prafului e prins într-un trup nu plin de dragoste, ci el e dragostea însăși.
“Mergi acum, așa cum vei învăța tu, așa cum vei fi lăsat de ceilalți, mergi și
descoperă lumea din tine și din afara ta, află răspunsurile unul câte unul,
creează ceva, îmbogățește-te fără să acumulezi lucruri. Și nu te teme de nimic,
viața e un cerc iar moartea nu există. O vei lua mereu de la capăt, mai mult
sau mai puțin conștient, pentru că în mod cert un singur fir viu nu-ți va fi
îndeajuns pentru a dobândi iluminarea. După multiple cicluri, praful va fi cu
siguranță mai bogat, peste o materie îndreptată ineluctabil către dezintegrare,
chiar dacă nu se pierde niciodată. Mergi, omule, du-te și vede-ți de ale tale!”
Între
primul sfat și începerea drumului propriu-zis au trecut nouă luni ca într-o
clipă. Când a deschis ochii, nu știa nimic, având în el o informație
primordială care îl mâna ușor prin labirint. În primii ani, s-a deprins cu
raportul: micimea lui în fața lumii mari. Au urmat zile nespus de frumoase, cu
bube dulci în genunchi, cu chipuri de bunici, cu alergări pe câmpuri cu maci,
cu seri de privit luna, cu somn lin inițiat de povești spuse de părinți. Nimic
nu era imposibil, iar sub aripile părinților se putea retrage oricând. El nu
știa ce e suferința, prins în jocuri și-n joacă mai mereu. Zilele fără gânduri
au apus, lăsând loc rutinei și cuvântului trebuie. Oamenii trebuie să
trăiască în norme, să se supună mereu unor reguli; ei sunt liberi, dar
libertatea e prost înțeleasă. A urmat școala, cu uniforme, cu mâini la spate,
cu posibilitatea de a vorbi intermediată de două degete ridicate, cu alte norme
și rigori. Omul mic s-a adaptat vrând nevrând, trebuind să țină pasul. Lucrări,
teze, examene. Înaintând pe drum, timpul a început să treacă tot mai repede.
Din
când în când, evenimente externe sau interne i-au precipitat schimbări și
frustrări. A vrut să se schimbe, pliindu-se pe cerințele lumii: pentru o
jumătate mai mult imaginară, pentru părinți exigenți, pentru concurențe, pentru
un semn de întrebare ridicat în cele mai profunde arii corticale. Și-a spus că
va lua viața de la capăt, conștient fiind că va face asta de nenumărate ori,
până când va deveni prea mic în fața universului, prea mare pentru a mai
exista. Oare răspunsurile vin numai atunci când le cauți?
Raportul
a început să se schimbe: lumea părea mai mică. Aceleași anotimpuri învârtite de
timp, același set de cuvinte, aceleași rutine în jurul lui trebuie,
jocuri tot mai puține, griji tot mai multe. Primele iubiri sunt de regulă
neîmplinite și trăite în imaginar. Cealaltă persoană nu știe direct, cu toate
că mai mult ca sigur simte. Sunt căutări în seri albastre, vizualizări cu
emoții puternice, drumuri prin apropierea casei ei sau pe trasee pe care
persoana respectivă ar putea să treacă, compuneri de versuri în gând și pe foi,
plutiri ușoare deasupra pământului. Urmează iubirile împlinite, frumoase nespus
la început. Dar iubirea atrage invariabil și suferința, ea însăși generatoare
de răspunsuri. Perioada de început e o floare neperturbată, care apoi se
transformă în fruct, o iubire mai rece, dar mai solidă. Până când, într-un test
suprem, cineva îi spune pomului să-și alunge fructul, trimitându-l jos,
vulnerabil la toate mizeriile pământului. Atunci, totul are nevoie de atenție
și efort, impulsul de la sine pare a nu mai funcționa ca altădată, sub grija
pomului. Nu toți pot ocroti fructul; distrugerea lui înceată atrăgând
suferințe. Privirile se pot alinia spre alte flori, în alte povești, alte
cicluri. Iubirea e aceeași, veche de când lumea; pentru fiecare, la un moment
dat, e o entitate nouă și fermecătoare.
Aripa
părinților devine tot mai mică, prin micșorarea lor sub timp, prin mărirea
omului ce era cândva mic. Penele sunt tot mai aspre și retragerea acolo tinde
să nu mai fie dorită. Apare repulsia, dorința de libertate. Când autonomia e
atinsă, după o vreme, se nasc nostalgia și regretul: ce bine era în copilărie,
sub acea aripă, fără griji, fără întrebări… Omului îi e mereu dor de ceea ce nu
are. Se luptă din răsputeri să obțină un lucru, depune eforturi uriașe; când
capătă acel lucru aproape că nu se mai bucură deloc. A pus prea mult suflet…
Drumul continuă.
El
urcă pe un munte abrupt, în căutarea răspunsurilor. Obstacole și ispite la tot
pasul. Își pune mâinile la tâmple, încercând să vadă numai în față. Tot
trecutul său nu există, totul e un prezent continuu pe o bandă. Dacă privește
înapoi, se vede pe el în aceeași acțiune. Traseul e istovitor, intervenind și
aici regula lui punct și de la capăt. Viața aparent
nu are niciun sens, va pricepe asta puțin mai târziu.
Raportul
iar se schimbă. E tot mai mare în lume, timpul zboară ca un fum. Trăiește în
utopii, în colțuri de imaginație, protejându-se de un mediu rece și gri. Cei
alături de care trăia cu plăcere se împrăștie, unii chiar dispărând. Din
aripile părinților rămân doar câteva oase. E singur, așa cum a fost
dintotdeauna. Refugiul e în gând. Nu deține nimic din ce se află pe lângă el.
Numai un bagaj de amintiri, răspunsuri, întrebări. Toate întipărite în granule
de praf.
Ud
și gol ca la început, se îndreaptă bezmetic către o destinație. Informația
primordială, îmbogățită acum, îi spune unde să meargă. Ține în pumn o grămadă
de praf.
Peste
om, cineva a presărat praf, așa cum adaugi condimente peste alimente. Se spune
că atunci când pui dragoste și alegi măsurile cu sentimente sincere în trup, nu
ai nevoie de măsuri exacte și totul va ieși perfect. Pumnul ce dă drumul
prafului e prins într-un trup nu plin de dragoste, ci el e dragostea însăși.
“Mergi acum, așa cum vei învăța tu, așa cum vei fi lăsat de ceilalți, mergi și
descoperă lumea din tine și din afara ta, află răspunsurile unul câte unul, creează
ceva, îmbogățește-te fără să acumulezi lucruri. Și nu te teme de nimic, viața e
un cerc iar moartea nu există. O vei lua mereu de la capăt, mai mult sau mai
puțin conștient, pentru că în mod cert un singur fir viu nu-ți va fi îndeajuns
pentru a dobândi iluminarea. După multiple cicluri, praful meu va fi cu
siguranță mai bogat, peste o materie îndreptată ineluctabil către dezintegrare,
chiar dacă nu se pierde niciodată. Mergi, omule, du-te și vede-ți de ale tale!”
De
om se alege mereu praful.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu