Vasile Voiculescu- Batea la poarta cerului o raza

 

Batea la poarta cerului o raza,

Batea sfios si-ncet ca o straina

Tarziu, un inger a deschis sa vaza

Si-a stat, uimit de palida lumina.

Era o biata raza scaparata

Dintr-un adanc de minte omeneasca,

Ce strabatuse calea-nfricosata

De la pamant la granita cereasca

Parea atat de trista si umila,

Dar totusi credincioasa si curata,

Ca ingerul a tresarit de mila

Si-a prins-o bland de mana tremurata.

Apoi, grabit a luat-o-n cer la dansul

Si-a dus-o-n sfanta ingerilor hora;

I-a podidit pe toti, privind-o, plansul

Si-au strans-o-n brate toti ca pe o sora!

Ea le-a zambit, stergandu-le plansoarea

Si s-a rugat apoi de ei fierbinte

S-o-nfatiseze bunului Parinte

Ca sa primeasca binecuvantarea;

 

“Stapane vesnic, datator de viata,

Din ce-ntunerec ma-naltai la Tine.

Din ce prapastii crancene de gheata,

Din ce vartej de patimi si ruine!

 

Cat am luptat cu oarba ratacire,

Cu nebunia surda si pacatul

Dar n-am putut sa saman o sclipire

In largul noptii stapanind de-a latul.

 

Si-n van am ars un creier, neindurata,

Ca pe-o festila, fara de crutare,

Invinsa, goala, stinsa, spulberata

Doar in surghiun gasesc acum scapare.

 

Sa pot s-ajung la cerurile albastre,

Ca dintr-o grea catusa ce ma strange

Am strabatut prin veacuri de dezastre

Si-apoi trecui oceane-ntregi de sange!”

 

Cum sta smerita in fata stralucirii,

Silita ochii sarbezi sa si-i plece

Sarmana raza – far al omenirii,

Parea o umbra lanceda si rece.

 

“Tu vii aicea singura si-nvinsa?

Grai cel vesnic nevazutul Tata

Tu fugi de teama de a nu fii stinsa?

Dar cand s-a stins lumin-adevarata?!

 

De te-am trimis in lumile-nvrajbite

Nu te-am chemat cu pumnii stransi si goi:

Ca pe-un manunchi de raze impletite

Eu te-asteptam s-aduci pe toti la noi!

 

Dintr-un biet sambur nabusit in fasa,

Din scapararea unei minti senine

Sa fii crescut o mare uriasa,

Sa porti pamantul insusi pan la Mine!

 

Plangand stinghera si tremuratoare,

C-ai fost infranta vii sa-mi dai de stire?

Nu te primesc saraca si datoare!

Cui ai lasat bogata mostenire?!”

 

Mergand apoi spre raza-mbarbatata

I-a sarutat obrajii amandoi:

“Copila mea, fii binecuvantata,

Ia-ti deci puteri si-ntoarce-te-napoi!

 

Si chiar de-ar fi ca sterpul bulz de tina

Sa-l paraseasca ostile ceresti,

Tu sa ramai, ca tu esti doar lumina

Si nu traiesti decat cand stralucesti!”