Zambesti eliberator, iti lasi capul pe spatarul scaunului
si privesti apusul care se lasa peste Gara de Nord. Inchizi pentru totdeauna
sertarul fostelor iubiri. Iti dai seama ca, pur si simplu, toti cei care iti atinsesera
inima la un moment dat devenisera dintr-o data doar simpli oameni care nu
supravietuisera probei timpului.
O alta zi de vara innabusita se apropie
de final. Usile se trantesc, oamenii pleaca unul cate unul, iar de undeva din
celalalt birou se aude un raset infundat. Sfarsit de saptamana. Canicula
patrunsese si acolo, in cladirea racoroasa, printre birourile inghesuite,
imprimantele incalzite si sufletele plictisite. Iti arunci un ochi pe
fereastra. In departare se vede Calea Victoriei. Cei de la service-ul de
vis-à-vis se pregatesc sa inchida. Pe strada de-abia mai trece cate o masina,
iar Gara de Nord ti se pare dintr-o data mult mai aproape.
Trebuie sa pleci si tu. Nu stii de ce,
dar ceva te tine in loc. Te gandesti ca de vina e coltul tau de realitate,
langa geamul ala care te salvase de atatea ori. Iti faci curaj si reusesti sa
te urnesti pana la urma. Arunci zambete, saluturi, mai spui cateva replici in
drum spre lift si pari super incantat ca a venit week-endul. Si chiar esti,
intrucatva.
Te urci in lift, apropii cartela si
apesi pe 0. Usile se inchid si ramai singura acolo, intre cei patru pereti
metalici si atat de subrezi. Asta te nelinisteste oarecum. Ridici privirea si
speri ca din 4 sa se faca 3, apoi 2, 1…Dar nu, tu ai nimerit din nou liftul ala
care nu prea merge. Scoti o injuratura si astepti cuminte sa se urneasca odata.
O face intr-un tarziu, dar nu te duce la parter, ci doar pana la 1. O iei pe
scari, mai intalnesti niste colegi, mai schitezi un salut, doua.
De-abia cand ajungi jos si te izbeste
din nou toropeala imbibata cu praf si ramasite ale caldurii de la pranz, iti
dai seama ca e cu tine de fapt. Pasesti grabit, apoi mai lent, si cu fiecare
figura sau silueta pe care o intalnesti iti amintesti. Pentru ca azi, fiecare
particica de lume iti readuce in viata iubiri trecute si ucise de timp,
de altii sau chiar de propriile maini.
Cobori la metrou, dar hodorogitul
vagoanelor nu te impiedica sa treci in revista toate trupurile contopite si
apoi aruncate in foc. Cotrobaiesti dupa nume, intamplari, numere de telefon sau
scuze. Privesti in jur si ti se pare ca toti aia cu fetele alea plictisite sau
triste fac exact acelasi lucru ca tine. Isi cauta si ei iubirile pierdute.
Intre Victoriei si Gara e o singura
statie asa ca ajungi repede si o iei inainte, simtind ca locul tau nu e acolo,
printre ei. Faci pasi mari, hotarati. Curand se vede si un petec de cer. Cam
innorat. Ajungi la suprafata si in fata ta troneaza un afis imens cu
Manhattanul, cazinoul. O copie palida si kitschoasa, insa si asta iti aminteste
de artificii trecute, de orase indepartate si de inceputuri cu un final prea
abrupt. Pasesti pe langa cladirile inalte si colorate din afis si te intrebi
daca in spatele lor se afla totusi ceva.
Si, pe cand intalnesti terasa din colt,
cu scaune verzi, la care un tigan cu mustata intoarsa te priveste fix in timp
ce bea dintr-o bere, incerci sa numeri cate iubiri date la gunoi ai avut.
Incerci sa le dai un chip, un nume, o poveste. Te sperie ca trecutul a lasat
atatea urme peste tine. Florareasa din colt iti zambeste, ca si cum ar sti ca
n-o sa cumperi niciodata flori de la ea, dar nici tu nu ai primit vreodata
flori atat de frumoase ca ale ei. Si, in parte, desi nici asta nu iti mai
amintesti cu exactitate, crezi ca are dreptate.
Mai faci doi pasi, dar te opresti si
firul amintirilor se rupe brusc. In fata ta, pe trotuar, sta aruncata o seringa
tocmai folosita. Privesti in sus, spre balcoanele inchise, parca parasite. Ti-e
teama de ce poveste ascunde si seringa aia, intocmai ca iubirile daunatoare si
dependente, asemanatoare mai mult prafurilor albe, ametitoare, dar atat de
letale. De-astea, Slava Domnului, nu ai avut! Pleci, nu intorci privirea si
maresti pasul. Iti controlezi ceasul si nu iti convine ca esti iar pe muchie de
cutit.
Microbuzul tau pleaca la 9 fara un sfert
si e deja fara 20. Alergi, doi tiganusi in fata ta se joaca, dar se opresc
pentru a te privi mai bine. Privirea le e dojenitoare de parca ar sti ca
microbuzul e doar un pretext, iar tu fugi departe, de iubiri ce au fost dar n-ar
fi putut rezista. Cladirile alea vechi, aproape parasite, de langa autogara
capata dintr-o data o culoare ciudata, asa ca te intorci si privesti soarele ce
se zareste acum dintre nori. Se pregatea sa apuna peste coltul ala de lume. Sa
mai ascunda mizeria, tristetea sau doar oamenii uitati prea repede.
Ajungi intr-un final la microbuz si
intinzi banii soferului care, ca de fiecare data, are chef de glume si
mistouri. Il privesti de sus, nu ii raspunzi. De acolo de unde vii tu, nu
cunosti cuvinte care ar putea sa ii intoarca nesimtirea. Masina porneste si
inca o data dai drumul firul amintirilor. De la radio, insa, peste timp, lumi
si civilizatii, cineva iti trimite un mesaj. Nu e scris numele tau, nu e o
scrisoare pe care sa o atingi ori de cate ori ti se pare ca e doar amagire, dar
stii ca versurile si acordurile alea sunt, de fapt, destinate tie.
Zambesti eliberator, iti lasi capul pe
spatarul scaunului si privesti apusul care se lasa peste Gara de Nord. Inchizi
pentru totdeauna sertarul fostelor iubiri. Iti dai seama ca, pur si simplu,
toti cei care iti atinsesera inima la un moment dat devenisera dintr-o data
doar simpli oameni pe care obisnuiai sa ii cunosti, sa ii lasi in viata
ta, dar care nu supravietuisera probei timpului.
Un articol de MARINA RASNOVEANU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu