E drept că uneori ne restrângem aspirațiile la o valiză, la un
aeroport internațional, la un singur bilet la operă, la un răsărit, la o lună
plină, la o rochie nepurtată care îl așteaptă, la momentul în care va putea și
va vrea (Aleluia!) să fie cu tine, la acel minut în care nu mai există nimeni
și nimic – dar el se sfârșește al naibii de repede, la o revenire și nu la
staționare, la o seară de joi și nu una de sâmbătă, la amintiri și nu la
albume.
E totuși nedrept că trebuie să ne restrângem pasiunile într-o
manieră atât de incomodă, mai ales când e vorba de legătura aceea învăluită
într-o aură specială. Știi că nimic din ce ai trăit nu a fost doar o altă
fantezie. Îți spui că de data asta a fost real… Și așa ajungi să te
mulțumești cu puțin, pentru că nu mulți au acces la acel gen de puțin, fără să
te gândești că există și femei care oferă și primesc totul…
A te lăsa iubită pe jumătate sau pe sfert este pactul pe care îl
faci pentru a te asigura că nu vei fi condamnată la prea multă iubire. Trec
anii și ajungi să crezi că asta ai vrut, că a fost alegerea ta și că acordul de
odinioară ți-a priit. Femei căsătorite care iubesc pe altcineva, femei
căsătorite sau într-o relație din interes, femei-prietene-de-cearșaf,
femei-psiholog, gospodine care au uitat să fie femei, femei-înșelate,
femei-amante, femei ale căror vise s-au spulberat odată cu administrarea
picăturilor de iubire care provoacă dependență… Sunt toate femei care și-au
negat șansa de a fi fericite.
Tentația de a iubi defalcat, platonic, înjumătățit se instalează
ușor, mai ales atunci când te complaci în situația de a rămâne înțepenit în
rosturile tale fără noroc și fără speranță. Dar nu ne putem aștepta ca toți să
fie războinicii iubirii, adevărați strategi care militează pentru alăturarea
sufletelor, pentru miracolul și, în același timp, firescul iubirii. Se spune că
unele lucruri bune se destramă pentru ca altele și mai bune să le ia locul, dar
cât de înțelepți putem fi?
Nu putem trăi o veșnicie din fărâme, chiar dacă acele fărâme
reprezintă marea și soarele nostru. Sarea și piperul. Și muza noastră pentru
scris. Iar asta nu din cauză că durerea fizică ar fi copleșitoare, ci fiindcă
am muri, zi de zi, de la atâta însingurare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu