Cele patru lumânări

“Într-o încăpere, patru lumânări ardeau încetişor. Ambianţa era atât de plăcută şi de liniştită încât le puteai asculta vorbind:

Cea dintâi a spus: Eu sunt Pacea şi pe mine nimeni nu mă mai poate ţine aprinsă. Cred că mă voi stinge în curând! Şi într-adevăr, flacăra s-a micşorat cu rapiditate şi apoi s-a stins în întregime.
Cea de-a doua a zis: Eu sunt Credinţa! Dincolo de toate, se pare că nu mai sunt indispensabilă, aşa că nu mai are niciun sens să rămân aprinsă. Şi nici nu a terminat bine cele spuse, că s-a stins sub o adiere blândă.
Cu mare tristeţe, cea de-a treia lumânare a spus la rândul ei: Eu sunt Dragostea! Nici eu nu mai am puterea de a mai sta aprinsă. Oamenii mă dau la o parte şi nu îmi mai văd importanţa. Ei uită să iubească până şi pe cei care le sunt aproape. Şi acestea spunându-le, s-a stins cu un oftat de durere.
Dar deodată un copilaş intrând în cameră şi văzând cele trei lumânări stinse le-a întrebat: ,,Dar voi de ce nu ardeţi? Voi trebuie să ardeţi mereu şi să luminaţi sufletele oamenilor!”, şi a început să plângă plin de deznădejde.
Dar tocmai atunci cea de-a patra lumânare a început să-l încurajeze, zicându-i: ,,Nu-ţi fie frică, copilaş! Câtă vreme eu încă mai ard, le putem aprinde şi pe celelalte. Eu sunt Speranța!”
Şi atunci, cu ochii plini de încredere copilul a luat lumânarea Speranței şi le-a aprins şi pe celelalte trei.
Aşadar şi în sufletele noastre să ardă neîncetat flacăra Speranței, căci astfel le vom putea menţine aprinse şi pe celelalte trei: Credinţa, Dragostea şi Pacea.”