Trist este că destinul
nu ne dă aproape niciodată indicii asupra importanţei unei întâlniri cu o
persoană sau alta…
Lipsiţi de valori universal valabile, ne
trezim singuri faţă în faţă cu noi, constrânşi să ne fabricăm propriile
răspunsuri la propriile întrebări fundamentale. Cu ideile ne putem juca în
orice sens, mai ales că limbajul este mecanismul gândirii impregnat de idei.
Trupul, însă, este acela care rămâne întotdeauna pe dinafară. Practic,
absolutul cunoaşterii sensibile este o mare problemă a oamenilor. Nu există
nicio siguranţă a percepţiilor noastre. Chiar şi lucrurile cele mai cunoscute
par, la o privire atentă, stranii şi inacceptabil de misterioase.
Lumea exterioară este tot timpul
aceeaşi. Doar sentimentele consistenţei ei se schimbă. Înaintăm în vârstă,
lumea îşi pierde greutatea, forţa de copleşire; ţi-e mai uşor să faci din ea un
concept. Gândirea oboseşte, gândirea dezgustă adesea. Totul e repetabil, totul
e aparenţă. Ce poate fi mai rău decât o minte care sfredeleşte ca un burghiu
fiecare clipă a prezentului, sfărâmând, prin ricoşeu, toate nostalgiile
trecutului? Căci oboseala minţii e precedată de cea a sufletului. “Câtă
luciditate, atâta existenţă şi deci atâta dramă.”
Gândirea e aceea care spune că totul e suprafaţă, superficialis. Aşa
se naşte imaginarul, ca o compensaţie la dezgustul pe care îl aduce cu sine
gândirea. Probabil, aşa se naşte şi profunzimea, ca o iluzie mentală provocată
de dispreţul faţă de lumea empirică. E mai uşor să ai idei şi să te ocupi de
ele, decât să fii conştient de propriile tale stări pe care vrei să le
analizezi. Afectele noastre se scaldă într-un continuu provizorat semantic.
Tot ceea ce facem, gândim şi simţim este
unic, irepetabil. Fiecare secundă din existenţa noastră e dată pentru totdeauna
şi nu se mai întoarce niciodată – aproape că ţi se taie respiraţia. Ni s-a dat
(teoretic) gândirea pentru a ne face viaţa mai suportabilă. Capacitatea ei de a
atenua monstruozitatea simţită a lumii concrete lasă cale liberă pentru
derularea ambiţiilor şi aspiraţiilor noastre.
Trist este că destinul nu ne dă aproape
niciodată indicii asupra importanţei unei întâlniri cu o persoană sau alta,
asupra viitorului celor care înclină capul a salut şi trag mâna politicos …
Altfel, cunoaşterea n-ar rămâne decât o
problemă (strict) metafizică, transcendentă.
Madalina Dumitrache
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu