Depresia cauzata de iubire te face sa te simti trist si fara un tel anume, neputincios, smuls din radacini, parasit de toata lumea, lipsit de orice speranta, dezaprobandu-te si blamandu-te pentru slabiciunea de-a te lasa prada acestor sentimente.
Cand se rupe firul de ata al unei relatii de iubire…
….tristetea este atat de reala, de ascutita si de alinatoare incat vrei sa
nu te mai desparti niciodata de ea. Sentimentul de vinovatie este atat
de puternic incat te lasa fara aer, fara suplu, fara forta de-a putea respira
vreodata iubire in preajma altcuiva. Senzatia ca ai pierdut totul este mai
infiorator si mai secatuit de speranta decat gandul ca ai putea sa-ti revii
vreodata. Certitudinea ca ai dat totul din tine si ca nu o sa mai poti oferi
niciodata nimic este un criminal nemilos care incet, incet iti otraveste
gandurile. Dezamagirea… nu cred ca o poate exprima cineva in cuvinte. E mai
tare si mai sufocanta decat orice urma de iubire care a existat vreodata. O
simti cum urca (de ce nu coboara niciodata?...) pana in poalele unghiilor.
Pulseaza si macina incet si sigur, iar si iar, ca un ciocan care iti gaseste
punctul slab in poalele creierilor… Fricile nu te mai bantuie pentru ca te
simti ca o marfa amorfa de carne si oase care se misca mecanic in virtutea unor
legi neintelese ale universului. Iar fiecare pas pe care il faci de una singura
intr-o lume devenita dintr-o data straina ti se pare o drama... iar ceea ce ti
s-a intamplat o tragedie...
…mainile tale strang alte maini, trupul tau se pierde necunoscut intr-o
multime de oameni care traverseaza strada. Zambesti… Este
zambetul tau. Poate plangi… Sunt lacrimile tale. Poate razi… Este rasul tau.
Poate undeva, intr-un colt de minte, se naste gandul unei sperante. Poate…
Intuitia ta de om e dornica sa se convinga. Intinzi degetele si iti cercetezi
fata. Da, sunt lacrimile tale. Da, e rasul tau. Dar unde esti TU
printre toate astea? Degetele mainii tale alune apoi usor spre inima.
E speranta ta pe care o stergi disperat cu varful manecii si o alungi ca pe un
gand ireal de frumos, groaznic de imposibil. E prea dornica sa fie adevarata ca
sa nu o ucizi definitiv. Si fiecare pas pe care il faci inainte, incercand sa
iti faci curaj sa mergi din nou prin lume, te duce departe de tot ceea ce ti-ai
dorit vreodata. In acel loc in care ajungi, Marele Loc, dai peste o mare
infundatura. Si unde este drumul tau in lumea aceasta?
…inima iti este atat de sfasiata ca nu poate decat sa tipe prin lacrimi. Iar in unele cazuri si
lacrimile amutesc si nu mai au cuvinte sa spuna ceva. Este cel mai greu cand
durerea este surda. Amintirile sunt atat de actuale incat le privesti in toti
oamenii din jurul tau. Minutele sunt apasare impietrita, orele par eterne
momente de durere, zilele un neant in care vrei sa te evapori incet si sigur.
Timpul e o rana adanca care iti mananca trupul si iti chinuie fiecare celula
vie din trup. Placerea gustului si a vietii se scurge din tine picatura cu
picatura. Somnul iti devine refugiu... asta daca ai curajul sa te refugiezi in
amintirile nebune si iubite care te viziteaza in miez de noapte sub forme de
vise…. Dorinta de a face ceva pentru tine, ORICE, se evapora. Existenta iti
devine indiferenta, atat de indiferenta incat tot ceea ce se intampla in jurul
tau nu te poate salva de la a fi absenta. Scopul… nu il mai vezi… nu te mai
intereseaza. Iti doresti doar… stii ce iti doresti dar acest lucru este atat de
imposibil, irealizabil... Il constientizezi pana in panzele albe… asa ca nu iti
mai doresti nimic. Trupul te chinuie si el la un loc cu sufletul. Simte frig,
racoare, durere prin fiecare por si intinde neputincios mana dupa o imbratisare
cunoscuta, dupa o prezenta care ii era familiara si draga… Si ceea ce este cu
adevarat rau este atunci cand aceasta durere persista si nu prezinta nici cel mai
mic indiciu ca intr-o buna zi ar putea pur si simplu sa dispara...
Cand nu mai poti sa iubesti, dar te indragostesti de propria suferinta…
Nu te gandi ca ceea ce am descris acum este un scenariu dintr-un thriller
psihologic sau o secventa din ceea ce simte un emo. Nu te gandi ca asocierea
dintre depresie si iubire nu este una reala, caci este cat se poate de
adevarata. Dupa o despartire, indiferent de cine a fost determinata, de cel
care a plecat sau de cel care a ramas, aceste sentimente apar cu o forta
furibunda. Cum facem insa diferenta dintre o stare de tristete normala dupa o
desparire si o depresie reala? Suferinta imediata este normala dupa o
despartire. Este suferinta celui care lasa un gol in urma sa, este suferinta
celui care nu se poate obisnui cu golul din viata sa si nu poate accepta
emotional, pe moment, pierderea. Putem vorbi de o depresie din iubire in
momentul in care aceste sentimente persista pentru o perioada de timp
indelungata si persoana in cauza nu poate scapa de sentimentul de tristete,
vinovatie, furie (orientate spre ea insasi sau spre o persoana anume),
dezamagire, de daramare iremediabila.
Unii psihologi numesc aceasta manifestare psihologica sindromul inimii frante. Este incredibila legatura puternica si unitara care se stabilesc intre trup si suflet si cum disfunctionalitatea unuia afecteaza functionalitatea celuilalt. Cercetatorii din lumea medicala au descoperit ca in fata unui suferinte profunde si a unui soc emotional puternic, la nivel fizic, inima prezinta simptome similare unui infarct miocardic. Sindromul se numeste cardiomiopatia Takotsubo.
Depresia cauzata de iubire sau de lipsa ei este o realitate cotidiana si
afecteaza din ce in ce mai multe persoane (in special cele tinere care, din
cauza lipsei experiente de viata, sunt mai vulnerabile, mai sensibile si mai
nesigure pe ele). Neglijata sau netratata, depresia poate naste in minte gandul
intreruperii acestei suferinte continue si determina un alt gand periculos:
sinuciderea, in care sentimentele negative de vinovatie, dezamagire si manie
sunt manifestate violent inspre propria persoana. O despartire “rea”, brusca,
neprevazuta, poate conduce cu usurinta la pierderea identitatii de sine si la
scaderea stimei si respectului de sine.
“Remuscarile, durerea si socul sunt normale la fiecare despartire prin care
trecem in viata, insa la despartirea de persoana iubita apar si sentimente in
plus: iti este ingrozitor de rusine (de tine, de tot ce ti s-a intamplat),
stima de sine scade dramatic, intr-un mod aproape ridicol, iar schimbarile
rapide de dispozitie ies din raza ta de control. Insa unul din cele mai
teribile si infricosatoare lucruri care ti se pot intampla dupa o despartire
este gandirea obsesiva: Oare daca as fi actionat altfel intr-un anume moment
lucrurile ar fi fost diferite acum? Oare daca ne-am fi intalnit mai des si as
fi depus mai mult efort pentru aceasta relatie, acum ar fi fost inca aici?”
spune Susan
Piver, psiholog si autoarea cartii The Wisdom of a Broken Heart: An Uncommon Guide to Healing, Insight and
Love in revista yourtango.com. Si trebuie sa recunoastem ca intr-adevar, cu un
masochism si o regularitate de ceas elvetian, “daca” in toate variantele sale
posibile si imposibile continua sa te bantuie iar si iar, chiar si la o perioda
indelungata de timp de la despartire.
Uneori suferinta poate fi si o stare autoimpusa sau autoindusa, ca un fel de penitenta pentru esecul sentimental sau o incercare inconstienta a individului de asumare a vinei si a intregii resposabilitati pe umerii sai.
De asemenea, persoanele afectate de depresie se simt triste si fara un tel
anume, neputincioase, dezradacinate sau smulse din radacini si plantate intr-un
loc nepotrivit, parasite de toata lumea, lipsite de orice speranta si nu se pot
abtine sa nu se blameze pentru slabiciunea de a se lasa prada acestor
sentimente. Isi doresc cu atata ardoare sa aiba ceea ce nu pot avea (in acest
caz prezenta persoanei iubite) si tanjesc atat de intens dupa ceea ce au
pierdut incat o epuizare si din punct de vedere fiziologic, nu doar emotional,
aproape ca devine o realitate. Pentru ca, nu-i asa, uneori cel mai greu lucru
pe care il poti cere de la tine insati este acela de a te scutura de trecut si
de-a privi inainte cu optimism?
Dana Negoita
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu