Andrei Pleșu: șapte
gânduri despre iubire.
Sintagme de tipul “sunt îndrăgostit fără
speranță”, “sunt îndrăgostit și mă simt vinovat”, “sunt îndrăgostit și nu mai
sunt bun de nimic” n-au ce căuta în vocabularul iubirii.
Amărăciunile, neîncrederea, infernul
geloziei, suspiciunile mărunte, spaima de viitor și tot alaiul de indispoziții
cotidiene care confiscă uneori, inflaționar, viața cuplului sunt preliminarii
și semne ale ratării.
Dacă o întâlnire de dragoste devine prea
complicată, dacă emoția, farmecul și plăcerea se umplu, dintr-un motiv sau
altul, de cearcăne, ceva în măruntaiele acestei întâlniri e pe cale de a se
deteriora. De asemenea, dacă frumusețea întâlnirii se cuplează cu nefericirea
masivă a altora.
Iubirile nefericite ar trebui șterse din
registrul iubirii: admit că ele sunt curente, aproape inevitabile și că își au
nimbul lor de tragism și de respectabilitate. Nu sunt însă iubiri adevărate:
sunt doar teribile probe existențiale, provocări tainice ale sorții, materie
primă pentru o eventuală soluție de înțelepciune.
Fericirea se multiplică atunci când e
atentă la fericirea partenerului, iar fericirea cuplului așază asupra întregii
comunități un cer mai curat şi mai hrănitor.
Fără experiența nemijlocită a
îndrăgostirii, fără episodul, uneori lunatec, al pierderii de sine în silueta
celuilalt, iubirea rămâne o abstracțiune.
Iubirea adevărată e fericire pe termen
lung, sau nu e deloc. Așa ceva nu există? Bine. Atunci nu există iubire
adevărată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu