Falsa conștiință

“Falsă conștiință este în primul rând cultivarea unei credințe despre sine cu mult superioară realității, este o imagine exaltată a unei excelente absențe.

(…)Unii sucombă sentimentului că sunt nimica şi nimeni, că tot ce fac şi ar putea să facă le trădează nimicnicia. Alţii se împacă cu ei înşişi, aşa cum sunt. Alții își fabrică, în bezna și singurătatea sinelui, o conștiință falsă și trăiesc așa, ca într-o nebunie ambulatorie, când mai benignă, când mai damnată. Şi mai periculoasă decât orice falsificare deliberată și decât orice ipocrizie.

Falsa conștiință ne obligă, fără să ne dăm seama, să jucăm un rol, mai mult, să înscenăm o dramă pentru acest rol și să o populăm cu crezuri și cu lupte false, cu apoteoze şi dezastre fictive. Cred că mulți dintre noi au văzut sau avut în preajma lor asemenea inși jucându-şi tristul rol pe scena lumii. Unii sunt atât de naivi, atât de de transparenţi şi atât de evident ridicoli, încât nu pot inspira decât o ironie indulgentă şi aproape tandră. Alţii însă pot fi de-a dreptul siniştri. Şi sunt numeroşi, au diferite apucături, dar reductibile la un tip fundamental.

Omul de felul acesta se crede și vrea să fie crezut tocmai ceea ce nu este, şi anume un om nobil în sfera etică și afectivă, luminat în ordinea cognitivă şi puternic în cea volitivă. Fiind un simplu veleitar utopic, vrea să apară nici mai mult, nici mai puţin decât ca paradigma excelenţei umane. Iar această imagine falsă despre sine o afirmă şi o exibă cu patos, trăind-o mai ales când o propune altora sau se gândeşte pe sine între alţii sau mai presus de alţii.

Omul acesta, care este o minciună întrupată, sfârşeşte aproape totdeauna prin a se considera un nedreptăţit şi chiar un martir, persecutat de semenii lui obtuzi şi ingraţi, eventual invidioşi. Prigonit de „oameni”. Şi iată că, la răul pe care omul înzestrat cu o falsă conştiinţă îl face prin incapacitatea, incompetenţa şi veleitarismul său, se adaugă, virulentă, şi setea lui de răzbunare, care este dublă: una, inconştientă, faţă de cei mai buni decât el; şi alta, de suprafaţă, asumată conştient şi agresiv, faţă de cei care nu l-au recunoscut ca atare.

Şi devine periculos: reclamagiu fără odihnă, calomniator neruşinat, procesoman. Şi uneori patosul lui este atât de mare şi de persuasiv, încât se găsesc oameni care să-l creadă, să-l sprijine, uneori chiar să-l promoveze, până îşi rupe din nou gâtul şi o ia de la început cu lamentaţiile şi cu vindictele. Omul nostru e, în felul lui, de neînvins. Iar falsa lui conştiinţă este mai nocivă decât minciuna deliberată, decât ipocrizia sau decât o calculată calomnie.”

Petru Creția (21 ianuarie 1927 – 14 aprilie 1997),
Luminile și umbrele sufletului

Sorin Tudor

www.webcultura.ro