Love is life

Iubirea ne deschide calea spre spiritualitate, spre armonia sufletelor si frumusetea universului, caci doar iubirea se daruie neconditionat, fara teama de sacrificiu si fara a pretinde nimic in schimb. Si astfel il inalta si il innobileaza pe om. „Cel ce nu iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu este iubire” spune apostolul Ioan

"Iubirea este inrudirea omului cu Dumnezeu.Ea uneste la maxim persoanele umane fara sa le confunde.In iubire se arata plenitudinea existentei."Dumitru Staniloae

28 octombrie 2013

Uneori e prea tarziu


Ma întreb câteodata ce îi face pe oameni sa îsi doreasca sa revada fiinte pasagere, care le-au bulversat viata, în împrejurari bizare, peste care timpul si-a pus pecetea. De ce, atunci când se iveste, din senin, ocazia de a fi nostalgici, încercam sa retraim involuntar clipe pe care le-am îngropat adânc în suflet, clipe care revin instantaneu la suprafata si, pentru o clipa, ne fac sa reînviem un trecut de care se leaga suferinte pe care ne-am straduit sa le uitam.
M-a vizitat zilele trecute o veche prietena pe care întotdeauna am admirat-o pentru felul elegant în care a reusit sa treaca peste o deceptie sentimentala care pe mine m-ar fi darâmat complet. Cu ani în urma, omul pe care credea ca îl va iubi tot restul vietii a parasit-o în niste împrejurari stupide, tipice, în fond, pentru apucaturile carora multi dintre noi ne lasam prada uneori. A parasit-o pentru ca s-a îndragostit de cea mai buna prietena a ei de atunci care, la rândul ei, nu a ramas insensibila la sentimentele lui. Prietena mea a suferit cumplit pentru ca a trebuit sa faca fata unei duble tradari – a omului pe care îl iubea sincer si în palmele caruia îsi pusese sufletul si a fiintei careia îi împartasise o prietenie totala, neconditionata. Suferinta a fost cu atât mai mare cu cât lucrurile s-au petrecut sub ochii ei. O buna perioada de timp, cei doi i-au ascuns totul, iar modul stupid în care au lasat-o pe prietena mea sa afle de relatia lor a îndurerat-o si mai tare. Îmi amintesc cât de dezorientata se simtea atunci si cât de mult timp i-a trebuit ca sa îsi regaseasca încrederea în oameni si în sine.
Timpul a trecut însa peste toate suferintele, fiecare si-a vazut de propria viata si a acceptat ideea ca destinul ne poarta adesea pe cai nebanuite. A ramas însa, în sufletul fiecaruia, o pata întunecata a zilelor în care suferinta a trebuit sa pecetluiasca o noua iubire. Cei doi s-au casatorit, prietena mea, la rândul ei, si-a gasit marea iubire într-un alt om, care i-a aparut în cale exact în clipa în care credea ca totul e pierdut.
Dupa mult timp, cu totul întâmplator, s-a întâlnit de câteva ori cu fostul ei iubit. Si pentru ca destinul e uneori capricios, el nu era niciodata însotit de fosta ei prietena. La început nu au schimbat decât priviri – ea, indiferenta; el, ciudat, având parca o urma de regret sau de vinovatie. A trecut si peste asta. Ultima întâlnire s-a întâmplat însa într-un spatiu ciudat, atât de neutru, încât nimic din trecut parea sa nu le mai umbreasca prezenta. Privirile li s-au întretaiat într-o sala de asteptare a unui cabinet medical. Fiecare venise acolo pentru motive banale. S-au vazut fortati de împrejurari sa petreaca mai bine de jumatate de ora împreuna. A invitat-o la o cafea... asa, pur si simplu, ca si cum nimic din trecutul dureros nu existase vreodata. Pe moment, prietena mea, a simtit o revolta cumplita. Ar fi vrut sa îi spuna chiar si acum, dupa atâta timp, cât de mult a suferit atunci. I se parea însa inutil, pentru ca îi citea în privire un fel de vinovatie ciudata pe care el o purtase în suflet în toti acesti ani si de care ar fi vrut sa se elibereze acum printr-un gest reparatoriu. Sau poate ca era un simplu orgoliu masculin nascut din nevoia de a verifica daca fiinta pe care o parasise cu mult timp în urma mai pastra macar o farâma din iubirea nebuna pe care o nutrise pentru el. Nu stia daca sa accepte sau nu invitatia. L-a lasat singur în sala de asteptare, urmând sa îi raspunda dupa ce avea sa iasa din cabinet. Tot timpul cât a durat consultatia a avut în minte privirea lui încarcata de trecut. Când a iesit, l-a privit în ochi si a vazut ceea ce numai ea putea sa vada – un om trist, care facuse cândva o alegere proasta sub impulsul momentului si al dorintei de a trai viata la cote maxime. I-a zâmbit indiferent si i-a soptit peste umar: „Uneori e prea târziu...” A plecat apoi cu inima strânsa pentru ca stia ca în adâncul inimii îsi dorea sa retraiasca într-un fel trecutul – acea parte din el care o facuse cândva fericita. Era însa prea ancorata în prezent, iar suferinta pe care si-o sedimentase în suflet în toti acesti ani o maturizase într-un fel în care nu se asteptase vreodata.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu