Amintirea unei iubiri...

Ce este iubirea? E totul: bucurie, fericire, pasiune, speranta, furie, durere si deznadejde... E ca si cum ai rade si ai plange in acelasi timp. Asa a fost iubirea mea, asa ma simt acum...
Iubirea este sentimentul care te poate inalta pe cele mai inalte culmi ale fericirii si te poate cobora in abisul deznadejdii… Din iubire s-a nascut perpetuu creatia in toate aspectele ei…

Mergeam in vizita la cineva si l-am vazut pe el… simpatic si elegant intr-un fel aparte. La plecare, ca un domn, m-a condus acasa. Dupa un timp in care totul ramasese o amintire veche, ne-am intalnit intamplator, mi-a sarutat mana si m-a intrbat daca poate trece pe la mine mai tarziu in acea zi. Am acceptat si ne-am continuat fiecare drumul lui… Era decembrie, aproape de Sarbatoarea Craciunului. M-a vizitat in acea seara, am vorbit, am ras, avea un fel deosebit de a fi, elegant, manierat ,serios, dar si vesel si glumet in acelasi timp. Am inceput o relatie care dupa doua luni se finaliza cu o cununie… Eram atat de fericita… gasisem iubirea, care in timp a evoluat.

Il iubeam… un sentiment profund in care eul meu se estompa incet… Voiam sa-i dovedesc , sa-l fac sa simta cat de mult il iubeam. Incet, incet, eu eram el, ma gandeam doar la el, cum sa-i fie lui bine, cum sa fie el mai in siguranta, cum sa-l ocrotesc mai mult… La un an s-a nascut minunata mea fetita dupa care parca totul a inceput sa se clatine. Am crezut ca poate mi se pare mie, isi iubea fata dar avea momente cand parca copilul ii datora ceva, sau parca el nu avea nici o obligatie fata de copilul nostru… Am incercat sa nu ma gandesc prea mult, am continuat sa-i arat ca inca il iubeam, am trecut de acea perioada dar au ramas cateva urme de indoiala in sufletul meu, parca ceva nu era bine, si totusi au urmat momente minunate, asa ca la un an si opt luni dupa fetita s-a nascut baiatul.

Eram o familie completa si fericita pana cand , la un moment dat a venit expresia lui acuzatoare ca un cutit ce incepea sa deschida vechile temeri… Mi-a spus ca iubesc doar copiii, ca pe el doar il folosesc… I-am explicat ca sunt mama si copiii sunt cel mai important lucru in viata mea, dar ca inca il iubesc, il ador, ca cele doua iubiri se completeaza, nu se anuleaza una pe cealalta… Am mai avut discutii, perioade in care parca ma rupeam in doua si perioade in care familia mea era cea mai minunata, mai frumoasa si mai completa familie din lume… Si totusi nu era asa… Era ceea ce voiam eu sa vad, pentru ca uitasem de mine, dar odata cu copiii, invatam sa traiesc pentru ei si prin ei si uneori el avea momente cand parca pur si simplu copii erau doar o piedica in calea lui…

Ma durea enorm… El, omul care ma cucerise cu felul lui de a fi, omul pe care il iubeam mai mult decat pe mine insami, omul acela ma ranea incet si si sigur, putin cate putin, cu cate o vorba ,sau o manifestare… Incepuse deja de mai mult timp sa vina acasa cat mai tarziu, sa-si petreaca timpul mai mult in alta parte... Credeam ca are nevoie de, stiu si eu ce credeam atunci, “o pauza de la casnicie”. Si l-am iubit in continuare si i-am acceptat iesirile, si am continuat sa-mi cresc copiii, sa-i iubesc si sa-i ador, continuand in acelasi timp sa-l iubesc si sa-i dovedesc ca il iubesc… O durere imensa imi cuprindea sufletul, el se departa ,se manifesta urat, desi il asteptam cu atata drag acasa, desi plangeam noptile cand uita sa vina, singura mea bucurie in viata au ramas insa copiii.

Am incercat cincisprezece ani sa fac sa mearga o casnicie doar pentru ca eu ma indragostisem ,doar pentru ca eu pusesem tot sufletul in acea relatie, doar pentru ca eu il iubeam total, il iubeam pur si simplu. El a reusit in tot atatia ani sa-mi macine increderea, sa-mi spulbere iubirea, sa-mi calce in picioare sufletul. I-am spus la un moment dat sa aiba grija cum se poarta cu mine si cu copiii, cum vorbeste , pentru ca incet, incet, iubirea mea se stinge, iar eu n-o sa pot trai langa un om pe care nu-l iubesc, pe care nu-l respect, si in care nu mai am incredere…

Au trecut mai mult de patru ani de cand sunt singura, doar eu si copiii mei, si inca mai doare amintirea acelei iubiri distruse, amintirea acelei casnicii ce putea fi perfecta daca si el ne iubea la fel de mult pe mine si pe copiii nostri. L-am iubit cu toata fiinta mea, l-am iubit si l-am urat in acelasi timp o perioada, apoi s-a terminat pur si simplu, am simtit ca atat a durat, am obosit sa mai lupt pentru o iubire ce nu mai exista , sa lupt pentru o iubire ce nu-mi apartinea, pentru ca, spre final, cand iubirea mea chinuita se stingea, am realizat ca el, de fapt, se iubea in primul rand pe el insusi iar noi eram practic doar completarea, atunci cand avea el nevoie de noi.

Ce este iubirea ? E totul: bucurie, fericire, pasiune, speranta, furie, durere si deznadejde… E ca si cum ai rade si ai plange in acelasi timp. Asa a fost iubirea mea, asa ma simt acum… rad de fericire la amintirea clipelor placute si plang in acelasi timp pentru ca doare amintirea… Dar a fost minunat, a fost iubire, am simtit, am trait… Si apoi: Viata e frumoasa si numai pentru ca rasare soarele… deci zambesc in continuare, traiesc si poate voi mai iubi… totul e posibil, pentru ca totul e iubire.

Un articol de Elena Florescu

www.garbo.ro