Dumnezeu nu a fost
deloc econom atunci cand ne-a lasat dorul pe Pamant.
Sunt atatea lucruri de
care ni se face dor… Abia ce pleaca un om drag de langa noi ca il sunam brusc
spunandu-i ca-i simtim lipsa. Sau ne privim in oglinda sperand sa gasim pe
altcineva. Iar atunci cand nu mai avem posibilitatea de a face toate aceste
lucruri, ne inchidem precum o floare a noptii pastrand in fiinta noastra cel
mai mare gol. Tradus prin dor…
Dar Dumnezeu nu ne-a oferit si un tratament pentru dorul care
ne poate infiora sufletele. Sau poate s-a gandit ca e datoria noastra sa gasim
leacul acestei stari de nepastruns…
Eu nu am gasit
antitodul dorului, insa ma tot intreb daca nu cumva dorul este o negare
continua a momentului prezent.
Ma intreb daca nu cumva dorul alunga omul
de el insusi si daca nu cumva il intoarce intr-un trecut pe care nu il poate
percepe.
Cred ca dorul acesta
are un zambet tare trist. Nostalgic, dar siret. Pentru ca el este cel care ne
surprinde cu ochii larg deschisi si palmele in obraji atunci cand ar trebui sa
dam cel mai mare randament la locul de munca. Si tot dorul este cel care ne
indeamna sa cautam pe cineva dupa multi ani de zile cand ar trebui sa privim
viitorul cu ochii limpezi. Dorul ne poarta inainte si inapoi, precum leaganul
pe care numai vantul il poate opri.
Cand suntem coplesiti
de dor…poate ca ar trebui pur si simplu sa il traim. Asa cum ni se arata el:
intens, patrunzator, transparent. Sa nu ii opunem rezistenta si nici sa il
chemam mai mult decat trebuie in vietile noastre. Sa ii dam voie sa fie in
preajma noastra atat cat este cazul si sa il lasam sa plece. Asa cum am face cu
orice musafir din viata noastra…
Dar ce se intampla cu
dorul acela permanent pe care il resimtim atat de adanc, dar pe care nu il
putem explica oricat de mult ne-am lasa ajutati de toate semnele care ar veni
asupra noastra? Ce se intampla cu dorul acela care nu are nume si pe care nu il
putem corela cu niciun zambet, cu nicio mangaiere sau cu nicio privire calda? Cu dorul acela interior de noi insine si de
adevarat fiinta de care ne simtim atat de indepartati in anumite momente ale
procesului nostru dedezvoltare personala? Ce ne facem cu dorul fata de acea parte
din sufletul nostru care striga la noi sa nu o mai neglijam si sa ii acordam
atentia de care are nevoie?
Daca aflati raspunsul,
scrieti-mi-l si mie…
Andreea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu