E un cerc vicios,
acela al judecatii.
Pasim in el fara a fi
invitati si aruncam cele mai usturatoare cuvinte dupa care predam stafeta cu
nonsalanta. Si mai ciudat este ca ne asteptam ca ceilalti “sa guste” critica
noastra de parca aceasta ar fi cel mai firesc lucru din lume.
Ne-am obisnuit sa ne
hranim cu informatii care sa ne dezvolte simtul critic. Dar nu cred ca aceasta
este adevarata problema, ci sentimentul de superioritate pe care il afisam de
parca noi stim exact cum stau lucrurile in procesul tuturor de dezvoltare personala.
De ce pierdem esenta vietii?
Ce raspuns
simplu…Pentru ca in loc sa admiram zambetul copilului, criticam evidenta
diferenta de greutate intre parintii acestuia. Pentru ca in loc sa ne bucuram
ca cineva ne cere sfatul pentru a-l ajuta, ii aratam inainte de toate cum
“trebuie” sa stea lucrurile. Pentru ca in loc sa ne bucuram ca prietena noastra
si-a gasit intr-un final fericirea, ne intrebam cum poate suporta langa ea o
persoana deloc carismatica. Pentru ca in loc sa-i dam voie fiecaruia sa-si
urmeze drumul, preferam sa-l redirectionam uitand ca nici pentru noi insine nu
stim niciodata ce se pregateste.
Nu spun sa inchidem
ochii atunci cand ne deranjeaza ceva, ci sa deschidem gura doar in momentele in
care parerea noastra este cu adevarat necesara. Altfel, riscam sa pierdem
linistea unor momente perfecte prin nezguduirea lor.
Ne-am obisnuit sa
vedem in judecata acel fundal care acompaniaza o alta activitate exact ca in
momentul in care lucram si ascultam muzica pentru a intretine atmosfera. Doar
ca in acest caz, judecata devine zgomot, iar locul ei de propagare este adesea
sufletul celorlalti. Aruncam venin asupra celorlalti din teama de a nu ne
otravi cu propriile critici pe care speram sa le ingropam pe masura ce le
trimitem celorlalti.
Personal, am observat ca incepem sa
judecam atunci cand suntem nemultumiti cu/ de noi insine si rasfrangem aceasta
povara pe umerii celorlalti. Apasator si uneori chiar indiferenti. Lenesi si
lipsiti de dorinta de a ne intoarce spre noi insine.
De asemenea, judecam
in momentul in care actiunile unei persoane nu corespund cu propriul sistem de credinte si valori. Dar oare faptul ca suntem
diferiti ne obliga sa scoatem la suprafata armele albe ale criticii? Sau oare
se cere de la noi un exercitiu de imaginatie numit compasiune? Oare faptul ca
gandim altfel decat cel de langa noi ne ofera numai dezavantaje sau putem privi
acest joc al perceptiei drept o incercare de a ne redefini si reinventa propria
fiinta?
Iar intrebarea suprema
ramane: avem oare dreptul de a judeca prietenul, parintele, vecinul,
maturatorul de pe strada sau omul de care tocmai ne-am lovit in drum spre
metrou atata timp cat noi nu stim ce se ascunde cu adevarat in sufletul lui? Si
stiti ce ma amuza? Ca nu vom sti niciodata…
Voi ce parere aveti?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu