Love is life

Iubirea ne deschide calea spre spiritualitate, spre armonia sufletelor si frumusetea universului, caci doar iubirea se daruie neconditionat, fara teama de sacrificiu si fara a pretinde nimic in schimb. Si astfel il inalta si il innobileaza pe om. „Cel ce nu iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu este iubire” spune apostolul Ioan

"Iubirea este inrudirea omului cu Dumnezeu.Ea uneste la maxim persoanele umane fara sa le confunde.In iubire se arata plenitudinea existentei."Dumitru Staniloae

12 octombrie 2013

Stoc de iubire epuizata



Toata lumea m-a invatat sa iubesc: mama, bunica, scoala, religia. Sa iubesc cu toate felurile de iubire posibila, dar sa-i iubesc pe ceilalti. Nimeni nu m-a invatat sa ma iubesc pe mine, nici sa ma las iubita, la fel cum nimeni nu m-a invatat iubirea prin exemplul personal de iubire rasfranta asupra mea. Nu ma indoiesc ca m-a iubit foarte multa lume, dar aproape nimeni nu mi-a spus-o in cuvinte si multi inca se mai tem sa mi-o arate prin fapte. Poate pentru ca, probabil, din cauza educatiei individuale deficitare, iubirea a ramas ceva ce omul trebuie sa tina ascuns in sufletul lui, ca pe un sentiment ciudat de care trebuie sa se teama si de care i se impune sa se rusineze.

Astfel am ajuns sa iubesc mult, pe multa lume, fara sa pun intrebari sau sa am pretentii de reciprocitate si fara sa verific daca puterea  asta de a iubi izvoraste dintr-un suflet prea larg, prea putin selectiv sau din  propria-mi nevoie de a fi iubita. Iubesc pentru ca am fost invatata ca voi primi cu cat mai mult voi oferi. Sincer, inca astept efectul bumerangului,  dar parca cineva m-a pus pe „hold on”, de parca o socoteala divina a decis ca in viata asta doar voi oferi, urmand sa primesc abia in cea viitoare.

Si iata-ma avand  dintotdeauna o predispozitie catre sacrificiu. Toata viata m-a preocupat mai mult bunastarea celorlalti decat a mea, simtindu-ma parca vinovata sa revendic vreodata bucuria, fericirea sau meritele care de multe ori mi se cuveneau de drept. Nu-i nevoie sa-mi analizez aici copilaria pentru a afla ca neputiinta de a accepta fericirea provine din dezamagiri prea timpurii si prea dureroase ca sa mai poata fi rezolvate. Ma limitez la a concluziona o viata plina de renuntari, de „cadouri” prea scumpe, pe care le-am platit cu insasi viata mea fara sa stau prea mult pe ganduri. Fireste, pentru ca intotdeauna am iubit pe altcineva mai mult decat pe mine insami.

O revelatie recenta m-a facut sa ma intreb cine plange in mine: un copil trist cu pumnii stransi, o femeie despletita cu pieptul imbratisat de propriile-i brate, un animal chircit, ghemuit intre frunzele padurii primitoare candva,dar care acum ii produce teama? Cine sunt, unde sunt si cine imi produce suferinta care ma arunca in vartejul acestor intrebari? Care parte din mine a fost mai mult privata de iubirea fara de care simte ca nu mai poate trai?Stiu doar cai pana nu aflu nu mai pot iubi...

Nu mai pot sa iubesc, gata, s-a epuizat stocul de iubire de oferit, ba chiar socoteala, desi cu virgula, mi-a iesit pe minus. In urma inventarului am gasit carente la iubirea primita si-un surplus de frustrari personale ale unor oameni care ma acuza ca n-am avut loc pentru iubirea lor. Stie cineva vreun depozit de unde sa-mi fac aprovizionarea, daca se poate...pe credit? Promit sa returnez inzecit dupe ce-mi voi alina pofta si durerea si nevoia de iubire.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu