Despre trecut, cu
gândul la viitor.
Diminețile mele încep cu miresme de
trecut. Din trecut. Am ajuns să cred că sunt o ființă teleportată din greșeală
în aceste timpuri sufocante care nu fac altceva decât să ucidă oamenii,
umanitatea și trăirile intense, derulându-se cu o viteză uimitoare.
Oamenii nasc azi o tehnologie și, în
câteva clipe, o ucid prin alta. Oamenii nu mai au timp să se oprească deloc pe
o bancă în parc, pe un scaun de teatru. Nu mai au timp să admire, să stea, să
se bucure de viață, de ceea ce au sau îi înconjoară. Avem copii de care ne
bucurăm când sunt mici și ajungem să nu ni-i mai cunoaștem când cresc mari.
Pentru că nu avem timp să îi creștem, să îi privim, să le citim povești. Am
înlocuit cartea cu niște canale de povești, iar brațele noastre cu confortul pe
care simțim să li-l oferim.
Ne căsătorim în viteză, iubim în viteză
și avem copii în viteză. Nu ne mai oprește nimeni și nimic în graba acestei
vieți de care ar trebui să ne bucurăm și pe care ar trebui să o parcurgem și nu
să o alergăm.
În fiecare dimineață,
când mă trezesc și trag draperiile, închid ochii, las soarele să îmi sărute
pleoapele, iar în cameră îmi răzbate o melodie puțin zgâriată. E un patefon.
Mai încolo, se aude o flașnetă, râsetul unei domnițe frumoase, îmbujorate,
înconjurată de o lume de dantelă. Are pielea asemeni sidefului, iar privirea i
se pierde undeva departe și totuși atât de aproape. O dă de gol un zâmbet răzleț
ce îi răzbate din ochii albaștri asemeni unei pietre prețioase. Degetele ei
firave învârt încet mânerul unei umbreluțe dantelate și ea, în timp ce o
florăreasă îi lasă încet, cu o șoaptă, un trandafir pe marginea băncuței.
Domnița zâmbește larg, senin și duce trandafirul la piept. Acesta este semn că
a acceptat nu doar o floare, ci să se lege printr-un gest atât de simplu de o
iubire!
Cortina acestei amintiri cade, iar
undeva, departe, ca o părere, se aude o caleașcă, tropotul cailor, se vede un
fir de praf se ridică în urma ei și din cafeneaua de unde se simțea miros de
cafea proaspăt râșnită se aude o altă melodie, apoi un bruiaj fâșâit, de parcă
toate patefoanele și gramofoanele ar veni de undeva din univers și ne-ar reda
sunetul stelelor. Nu știu nici acum cine cânta atunci. Nici nu vreau. E de
ajuns că pot auzi vocea aceea îngerească. Îmi umple zilele de dor, căldură,
emoții. E ca și cum ți-ar șopti mereu cineva la ureche și ți-ar face sufletul
să tresalte. Nici un pic de vulgaritate sonoră sau muzicală. Doar sunet și
muzică.
Închid ochii, trag aer adânc în plămâni
în călătoria mea către o altă viață și îmi duc mâinile la piept. Acolo, ascund
un mare secret. O mare iubire. Cea mai mare. Cea care m-a urmat și în acele
timpuri și în acestea. Scot încet o batistă pe colțul căreia se pot observa
niște inițiale. Inițiale pe care le-am cusut în toate viețile mele: “I.I.”. O
apropii de fața mea și inspir. Încă se mai simte parfumul. Acel parfum al unei
epoci în care oamenii știau a iubi, știau să fie loiali, fideli, dar, mai ales,
știau a rămâne. Îmi amintesc cum, în vremurile mele, el o lua, o punea la piept
și cucerea lumea alături de o amintire vie. Îmi amintesc că, după ce cucerea
lumea și devenea bărbat, se întorcea.
Atunci bărbatul aparținea unei singure
femei nu pentru că femeia cerea, ci pentru că sentimentele, dragostea și femeia
erau bogățiile reale ale unui bărbat, iar el știa asta! Și femeia știa la fel.
Știau amândoi valoarea adevărată a vieții. Nu aveau nevoie de promisiuni, nu se
temeau de concurențe, nu grăbeau anii până la revenire. Știau exact ce simt și
ce vor. Când se revedeau, dragostea se recita prin poezii, se fura câte puțin
în fiecare zi prin sărutări pătimașe și pline de dor. Nu se trăia o viață în
câteva luni, ci se trăia o viață într-o viață. Mi-e dor să aud sunetul
caleștilor pe străzi, să intru în prăvăliile cu miros de ciocolată, de apă de
colonie, de cărți, unde comercianții își puneau nu doar marfa pe tavă sau în
vitrine, ci întreaga lor viață, sufletul și talentul!
În fiecare dimineață, când mă trezesc și
trag draperiile, închid ochii, las soarele să îmi sărute pleoapele, iar în
cameră îmi răzbate o melodie puțin zgâriată, un bruiaj fâșâit, de parcă toate
patefoanele și gramofoanele ar veni de undeva din univers și ne-ar reda sunetul
stelelor. În fiecare dimineață, sper să mă trezesc acasă, în viața aceea, unde
totul avea un ritm al său, iar viața era vie și se trăia la intensitate maximă
pe o perioadă îndelungată! Cam cât o viață! Până atunci, am două inițiale:
“I.I.”. Cam cât pentru o eternitate!
Ramona
Sandrina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu