A mai dansat cineva? A
mai iubit cineva? Mai trăiește careva?
De când mă știu, am fost îndrăgostită de
noapte. Poate pentru că sufletul meu a fost întotdeauna după un alt fus orar.
Al iubirii mele. Bunicul îmi spunea că sunt o pasăre măiastră de noapte, iar
mie îmi plăcea să râd și să îi răspund că sunt o bufniță și bufnițez.
Noaptea mi se pare că se deschide o
carte magică din care zboară povești, îngeri și zâne. Nu am văzut-o niciodată
malefică sau rea. Mă liniștește. Mă ajută să visez, să creez, să gândesc. Îmi
dăruiește mai multe decât ziua. Noaptea mă bucur de lună, de stele, de greieri,
de vânt, de răcoare, de inspirație și de scris. Cel mai frumos pot să scriu
noaptea. Atunci, gândurile mele sunt libere și aleargă, dansează, iubesc,
culeg, adorm, sunt tot ce vor să fie și eu nu știu că pot fi.
Înainte… Înainte de ce? De această clipă
de revelație, de această vârstă, de această maturizare în anumite privințe ale
persoanei mele, gândirii mele, vieții mele… înainte de ele îmi amintesc că m-am
neglijat destul de mult. Mi-am neglijat visele, mi-am neglijat sănătatea, mi-am
neglijat omul iubit, mi-am neglijat sufletul, prietenii și mi-am refuzat foarte
multe plăceri. Plăceri simple, naturale și firești. De parcă în spatele meu ar
fi stat întotdeauna un nene polițist care îmi citea permanent din decrete,
coduri civile și de conduită, iar când simțeam să le ignor ridica o tăbliță pe
care scria: Nu se cuvine! Nu se poate! Nu e moral! Nu e firesc! Nu e bine! Nu e
normal! NU! NU! NU!
Într-o zi însă, aparent oarecare, am
decis să îl leg fedeleș pe acest nene polițist și să îi trag un șut în fund, a
la codul meu de conduită personală, pentru a învăța să trăiesc. Pentru a învăța
să îmi spun DA! Am considerat că am acceptat destul să mă port prin neființă ca
să rămân acolo și restul vieții. Astfel că, mi-am schimbat prioritățile. Am
început cu mine. Cu mine pe care mă puneam mereu pe ultimul plan și loc.
Până nu demult, treceam pe lângă anumite
magazine și admiram hainele, sandalele, mărgelele, parfumurile. Acum, intru și
măcar le probez pe toate în ciuda vânzătoarelor. Chiar dacă nu cumpăr nimic.
Pentru că nu am bani. Sau nu am chef. Sau chiar nu contează de ce. Pentru că…
pot! Da, pot! Și mai e și amuzant.
Până nu demult, urcam cu scările rulante
în magazine doar cun un scop, cu un motiv. Și le coboram la fel. De la o vreme
însă, am ziua de sâmbătă cu fetița mea, zi în care mergem să ne dăm în scări
rulante până vedem paza că vine spre noi, moment în care o zbughim pe ușă
afară, râzând din tot sufletul. Apoi, mergem la o limonadă și ne imaginăm cum
ar arăta casa noastră, camerele noastre, livingul, florile de sub ferestre,
bradul de lângă poartă.
Duminica avem mereu zi de cofetărie, de
prăjitură ciocolatina și de Ionuț. Ionuț e secretul nostru. Nu e chiar un
secret, dar noi așa simțim, ca să nu ni-l fure nimeni. Așa că… e doar al
nostru! (Voi acum vă prefaceți că nu ați citit și nu ați auzit!)
Până nu demult mă temeam să le spun
oamenilor ce simt cu adevărat față de o anume situație, față de ei, față de
mine în context cu ei. Ei bine, aici nu prea s-au schimbat lucrurile. Încă mă
tem. Mă tem să nu rănesc, să nu supăr, să nu deschid cicatrici vechi făcue de
alții sau să creez altele noi. Deși uneori ar fi bine să fim franci, indiferent
de consecințe. Știți voi: “Nu am nimic personal cu tine! Sunt doar afaceri!”.
La naiba! Totul e personal și nu e nimic rău în asta, dar, da… voi lucra la
asta.
Până acum treceam pe lângă vitrina cu
bere și mă gândeam cât e de rece, de aburindă, de bună. Acum deschid vitrina și
îmi iau câte o bere. Chiar dacă mi se pare la fel de amară ca în copilărie.
Chiar dacă niciodată nu o beau toată ci doar 150 de ml, de unde și ideea că
pentru mine asta e doza corectă a unei sticle de bere. Și ar trebui să propun
companiilor de bere să o facă și pe asta. Ce mare scofală? Dacă au făcut bere
cu soc și o vând, sigur ar avea succes și sticla de 150 ml. Și am să le propun!
Până nu demult, nu râdeam în hohote și
nu comentam la cinema. Să nu deranjez. Acum râd cu lacrimi împreună cu fiica
mea și ne amuzăm la fiecare fază care ni se pare haioasă. Uneori facem chiar și
conversații cu vecinii de scaun, care ne spun să facem liniște. O să facem! La
cimitir. Când o fi intrarea pe bilet. Până atunci mai râdem și noi, că doar
suntem vii, nu? Unii înțeleg. Alții cred că se gândesc la faza cu biletul.
Până nu demult sănătatea mea nu conta
deloc. Nu a contat nici faptul că am fost suspectă de leucemie. De ce ar fi
contat? Eu mă pot naște de două ori și trăi de zece. Aveam alte priorități. Eu
trebuia să mă îmbrac, să uit că mă doare capul, că amețesc, că am leșinat de
vreo trei ori în baie și să merg la slujbă. Pentru că fără mine se prăbușește
universul. Se deschide o gaură neagră și înghite firma, colegii, totul. Ei
bine, de la o vreme mi-am dat seama că nu am fost atât de importantă, că
universul nu se închide, că pe colegi îi doare la bască, că gaura neagră mă înghite
doar pe mine, așa că am șters-o cu buretele și am creat un alt univers. Al meu.
Tot pentru că pot! Și ghiciți ce? Am început să nu mai leșin, să nu mai
amețesc, să nu mă mai doară capul și chiar să zâmbesc când trec pe lângă o
oglindă. Pentru că mi-e bine! Mi-e bine cu mine așa cum sunt! Deloc perfectă,
dar perfect în pielea mea!
Până nu demult am tot visat la locuri,
la țări, la peisaje, dar ajungeam mereu unde își doreau alții. Alteori mă
bucuram să-mi admir visele doar din fotografii. Ale altora. Într-o zi însă m-am
trezit cu gândul că am să schimb câte ceva în această privință. Și am schimbat.
Totul! Casa, locurile, oamenii, țara. Acum pot vizita ce vreau. Ba nu! Pot să
mă mut unde vreau! Pentru că totul ține de o decizie. A mea.
Până nu demult am amânat întâlniri
deoarece nu am găsit îmbrăcămintea potrivită, nu m-am simțit destul de frumoasă
sau pregătită fizic, psihic, moral, spiritual și am ratat. Am ratat multe șanse
în care m-aș fi putu bucura de un om, de un prieten, de o situație plăcută! De
la un timp însă, propun eu întâlnirile și sunt acolo dinainte. Nici nu mai
contează dacă sunt în rochie, fustă sau blugi. Contează să fiu acolo și să mă
bucur de oameni și de o ieșire!
Până nu demult am refuzat să primesc în
vizită părinți, prieteni, oameni dragi. Îmi tot spuneam ba că nu am cu ce să îi
servesc, ba că nu e curat, ba că e dezordine. Găseam scuze deoarece eu nu eram
mulțumită de propriul confort și de propria viață. Nu mai găsesc! Iubesc tot ce
am, exact așa cum am. Nu mă mai jenează și nu mai refuz nici o vizită, chiar
dacă cei care vin mă găsesc în vârful patului în pijamale, iar chiuveta e plină
de vase. De ce m-aș simți jenată? În vizită vin oameni care deja mă cunosc,
care îmi cunosc situația, sufletul, viața și cei care vin, vin să se bucure de
mine, de prezența mea, de vorba mea, de tot ce sunt și mai ales de tot ce nu
sunt. Ei mă iubesc întreagă!
Până nu demult umblam cu pantofi mici,
care mă strângeau sau cu pantofi noi care îmi făceau răni și ajungeam să mă
târăsc ca un zombi prin oraș crezând în naivitatea mea că acesta e un tablou
mult mai prezentabil decât dacă m-aș descălța și m-aș bucura de libertate. Nu
mai îmi iau nimic incomod, iar dacă se întâmplă, nu mai am nici cea mai mică
reținere să mă descalț. Mie mi se pare o stare de normalitate să umblu
desculță. De când eram copil. De ce aș schimba asta pentru o societate care,
dacă nu râde de mine că umblu desculță, poate râde de nasul meu, de freza mea,
de cariera mea, de sufletul meu, de eșecurile mele?! Dar nu mai bine dau eu naibii
gura lumii și rup câte un lanț care nu cred că ucide pe nimeni și nu mai stau
închistată în reguli care uneori ucid în noi și cel mai mic grăunte de omenie,
copilărie, umanitate și emoție?
Cine sunt la urma urmei oamenii să
condamne, să judece și să eticheteze? Cine le dă dreptul? Nimeni! Oamenii fac
asta însă, ca reflex al propriilor temeri, neputințe, frustrări. Oamenii îi
judecă de obicei pe cei care îndrăznesc. Care îndrăznesc ceea ce ei își doresc
să îndrăznească. Oamenii își ascund în spatele bârfelor și etichetelor cele mai
mari neîmpliniri și secrete ale lor. Eșecurile, idilele, ispitele. Frumusețea
lor umană! Când oamenii te judecă, au de fapt cea mai mare nevoie de tine să
fii acolo și să îți susții gestul, fapta, iubirea, vorba! Doar așa ei vor ști
că se poate și altfel. Doar așa vor afla că și ei pot să fie ei înșiși fără să
se teamă de asta!
Până nu demult uitam să visez, să
trăiesc, să mă abandonez, să primesc, să iubesc, să fiu iubită, să râd din
suflet, să dansez. Dar, de la o vreme, dansez din nou. Și iubesc! Uitasem că
știu! Uitasem că pot! Ce ți-e și cu moartea asta a firescului. Bine însă că
atunci când mori astfel, resuscitarea îți este la îndemână! Ție! Pentru că
poți!
A mai dansat cineva? A mai iubit cineva?
Mai trăiește careva?
Voi ce ați uitat că știți să faceți?
Ramona
Sandrina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu