Love is life

Iubirea ne deschide calea spre spiritualitate, spre armonia sufletelor si frumusetea universului, caci doar iubirea se daruie neconditionat, fara teama de sacrificiu si fara a pretinde nimic in schimb. Si astfel il inalta si il innobileaza pe om. „Cel ce nu iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu este iubire” spune apostolul Ioan

"Iubirea este inrudirea omului cu Dumnezeu.Ea uneste la maxim persoanele umane fara sa le confunde.In iubire se arata plenitudinea existentei."Dumitru Staniloae

23 aprilie 2015

Să-i întreb ori să aștept?

Îi văd uneori. Ea scundă, el mai înalt. Haine de-o vârstă cu ei, pielea și umbra asemenea. Calcă domol, oprind parcă secundele în loc, aplecați de viață, mână-n mână. Ea vorbește… de fapt șușotește ușor în jos, el zâmbește senin, privind înainte. Încă mai au ceva să-și spună, îmi zic, iar el o sprijină cu brațul și zâmbetul ca mai demult.
Prin comparație cu ei, aprigă mi se mai pare tinerețea. Timpul nu pare nicicând destul, capătul pare prea aproape, bucuria, zâmbetul și liniștea par obligatorii, nicidecum atât de firești. Când îi văd mă mai așez, respir mai rar, găsesc sens, mă dumiresc. Mă-ntreb ce trebuie să simți și ce să te lege atât de tare încât să rămâi acolo alb cu sufletul de la-nceput. Atât de firești în gesturi și atât de întregi, că nu-mi pot închipui c-au iubit câte un foc de paie, c-au plâns, certat, avut nedumeriri și drumuri cotite. S-o fi supărat ea pe absența și liniștea lui?! O fi înțeles-o el când nici ea nu se mai înțelegea?! S-or fi strâns în brațe până la confuzia șocurilor apexiene? Care ești tu? Care sunt eu?
O femeie dragă, cu părul alb mi-a mărturisit că nu se vede bătrână nici o clipă, iar pe omul drag și mai puțin. Înțeleg împreună c-a trecut timpul privindu-și fotografiile, în realitate, însă, se simt ca atunci când ea, studentă, el la fel, într-un exces de iubire și gelozie de femeie tânără, îi aruncă hainele domnului iubit pe geam. Ce-i drept, când povestea i le așeza senină pe umerașe. A simțit el pesemne că numai așa femeie aprigă te poate iubi și vrea până la capăt.
Altădată, într-o dimineață rece de primăvară, un el și ea ninși de vreme, urcă în troleu. Ea coboară la prima, sfătuită să aibă grijă la coborâre și cum merge pe drum către casă. Grijuliul e apostrofat cu un Lasă-mă, dragă, pe mine, tu să ai grijă de tine și vezi să nu cumperi prima salată de la tarabă. O iei, te uiți, o scuturi, rupi o frunză… așa vezi cât e de proaspătă! Sunt convinsă că domnul a pierdut numărul lecțiilor despre prospețimea salatei, dar pare să-i fie drag s-o asculte de fiecară dată, după blândețea și zâmbetul ce-i însoțesc mișcarea afirmativă a capului.
O fi înțeles-o el când nici ea nu se mai înțelegea?! S-o fi supărat ea pe absența și liniștea lui?! S-or fi strâns în brațe până la confuzia șocurilor apexiene? Care ești tu? Care sunt eu?
Îmi pare că ei au aflat forma și măsura zilelor, că tot ce-au simțit nu s-a risipit , ba a prins și contur, c-au așezat secundă pe secundă și-au construit timpul. Îmi pare că și-au ascuțit simțurile de vreme ce-și simt sufletul în palme. Să-i întreb ori s-aștept?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu