Iubire cu parfum de octombrie

 

Avea sa traiasca o noua iubire cu parfum de octombrie. Una adevarata, reala, cu aceleasi zambete si imbratisari, dar cu maturitatea unui om care odata a pierdut pentru ca acum sa castige. Ea avea sa readuca speranta unor sentimente pure asa cum le traise atunci. Si de data asta nimeni si nimic nu le va mai lua inapoi. Pentru ca acum avea sa paseasca mai incet, dar cu acelasi entuziasm din trecut.

Fereastra deschisa pe jumatate ce lasa zgomotul oamenilor, al florilor, dar mai ales al vantului sa patrunda intr-o camera intunecata si ferecata de visuri. Un miros proaspat si straniu venea, odata cu melodia ce se auzea din capatul strazii. Voci de copii zglobii si raze indiscrete ale soarelui de octombrie ce poposisera din nou in oras. Din tocul ferestrei ce se incapatana sa nu permita toamnei sa intre in incapere, se rezema o fata tanara, cu ochii pe jumatate inchisi ce nu putea alunga parfumul dureros al unei luni trecute de octombrie. Facu cativa pasi in camera, de parca ar fi vrut sa se trezeasca intr-o dimineata amortita de iarna, cand si simtamintele ei erau la fel de inghetate ca florile de afara.

Trase draperiile si lumina ii invada fata. Ochii ce mai intai se inchisera si se stransera ca un refuz ferm de resemnare, fura nevoiti sa se deschida larg si sa priveasca afara. Stiu ca si ea se va avanta in forfota magica, dar periculoasa a unui timp misterios si fermecat in acelasi timp. Acelasi care acum ceva timp ii adusese prima dragoste. Balustrada moale si joasa ii fu singurul sprijin atunci cand amintirea unor ganduri ascunse o sagetara pe ascuns.

Ridica ochii spre cer. Acelasi albastru pur ce o acoperise acum catva timp...o iubire. O iubire falsa asa cum obisnuia sa gandeasca. Iubirea unor copii mult prea tineri pentru a o infrana, dar destul de maturi pentru a o putea trai asa cum simteau. Zambete si priviri din trecut o chinuiau acum, cand gura si ochii ei nu se mai puteau impreuna ca atunci, pentru a recompune fiinta plina de fericire din trecut.

Cand o raza rebela se furisa de dupa un bloc gri, stiu ca nimic nu va mai invia, nici macar o iubire ce existase numai in inima ei si a lui, niciodata in inima lor. Trecusera cateva toamne, nu le mai stia sau nu le mai putea tine randul. Si de fiecare data era la fel. De fiecare data inima ei isi amintea. Zambi trist cand prima lacrima ii incolti in gand. Niciodata nu mai avea sa fie cum a fost. Niciodata soarele nu avea sa straluceasca la fel, niciodata pasii nu i se vor mai indrepta la fel de vioi catre un om, pentru simplul fapt ca anii ei de nebunie si inconstienta trecusera.

Nu ii mai stia ochii, privirea, mainile sau buzele. Il alungase din suflet pe el, dar nu putuse sa stearga caldura privirii, mangaierea sau sarutul sau. Copilul de atunci pastrase in femeia de acum doar niste urme ale dovezii ca si ea reusise la un moment dat sa fie aproape de rai. Un drum de la cer la pamant,urcat si coborat prea vertiginos pentru a te dezmetici sau de a te bucura de privelistea unor ingeri ce iti vegheaza dragostea. Ai ei plecasera mult prea repede si o lasasera sa alunece inapoi prea curand. Trecuse mult si nu mai voia sa urce aceeasi scara a fericirii pentru ca sufletul ei se inchisese pe vecie.

Iubirea ei trecuse asa cum parfumul florilor de toamna te imbata si apoi pier ca si cum nu le-ai fi mirosit niciodata. Ii era frica de iubire, ii era teama ca steaua ei avea sa straluceasca din nou doar pentru o secunda si simtea o spaima teribila la gandul ca ea nu mai putea trai ca in trecut, nu se mai putea bucura de un zambet sau de un sarut de octombrie. Fosnetul frunzelor ii amintira insa ca ea se afla in prezent, iar temerile sale undeva in trecut. Inchise si deschise ochii ca falfaitul unor aripi de inger intarziat si gandi ca totusi venise din nou luna aceasta magica. Se chinui sa elibereze zambetul stingher ce ii incoltise de ceva vreme in trup.

Avea sa traiasca o noua iubire cu parfum de octombrie. Una adevarata, reala, cu aceleasi zambete si imbratisari, dar cu maturitatea unui om care odata a pierdut pentru ca acum sa castige. Privi oamenii, cladirile aparent fara suflare si apoi din nou la norii alb-albastri. Ea avea sa readuca speranta unor sentimente pure asa cum le traise atunci. Si de data asta nimeni si nimic nu le va mai lua inapoi. Pentru ca acum avea sa paseasca mai incet, dar cu acelasi entuziasm din trecut, avea sa priveasca dulce si misterios, dar la fel de patrunzator ca atunci si avea sa sarute incet, suav, dar pasional asa cum numai ea o putea face.

Si, dintr-o data zgomotul oamenilor pierduti in valtoarea timpului fu inlocuit de cantecul unui episod ce rula de prea mult pentru ca acum sa piara. Imaginile si inocenta lui se transformara, insa in convingerea ca tot ce traim ne pregateste pentru ceea ce va urma si nicio varsta nu e mai potrivita pentru iubire, asa cum poate fi un om ce isi vindecase in sfarsit ranile, lasand la iveala un suflet avid de iubire.

Un articol de Margot

http://www.garbo.ro/