Azi nu ne sarutam

 

Azi ne despartim. Totusi, e o zi atat de frumoasa astazi…dar ne despartim. Nu mai putem amana strigatele sufletului devenit un sarpe care vrea doar sa-si schimbe pielea, sa o ia de la inceput. Aceste strigate erau candva soapte, dar se spune ca in momentul in care doua suflete nu mai pot comunica, recurg la aceasta varianta. Desigur ca in procesul de dezvoltare personala, capitolul relatii nu este decat o pasare Phoenix care renaste periodic din propria cenusa…

E ca intr-un joc...

Atrasi precum ielele in acest dans al devenirii, ne dam mana zambind. Ne privim in ochi avand certitudinea ca acele de ceasornic ne pot abandona in eternitate, iar acest gand ne face sa avem zambetul si mai larg. Cumva, alegem sa ne legam la ochi si apoi incepem dansul cu promisiunea ca ne vom prinde unul pe altul la final. Ne ridicam pe varfuri pentru a visa impreuna la ceea ce putem realiza, facem o pirueta a dorintelor comune si incheiem cu un triplu salt peste durerile trecutului.

In schimb, atunci cand ne oprim, nu ne recunoastem. Si ne spunem simplu:

,,Hai sa ramanem prieteni.”

E poate cea mai anosta si dureroasa expresie pe care cineva o poate rosti in pragul despartirii. Afirmand acest lucru, fara sa ne dam seama, nu il eliberam pe celalat. Mai mult decat atat, recunoastem si hranim dependenta reciproca ce inca exista intre noi.

Pentru ca ne dorim atat de mult sa absorbim aceste experiente ale iubirii in propria fiinta, incat uitam deseori sa-i mai abandonam pe ceilalti atunci cand este cazul. Din teama pe care necunoscutul o aduce cu sine, strangem in suflet figurile celor carora nu le putem da drumul. Dar vin momente in care acestea vor sa se descatuseze, iar noi, in tristetea noastra, opunem rezistenta.

Totusi, cum am putea face loc unor parteneri noi daca nu am scoate de acolo tot ceea ce au lasat ceilalti? Cum am reusi sa integram un zambet nou cand sufletul nostru este o gramajoara de zambete ale trecutului? Cum am reusi sa ne lasam iar imbratisati cand noi nu mai putem deschide larg bratele din cauza greutatilor pe care le purtam pe umerii nostri? Cum am putea sa deschidem din nou buzele pentru un nou sarut memorabil cand buzele noastre se incapataneaza sa se stranga din cauza amintirilor?

Desi este dificil, poate ca uneori ar trebui pur si simplu sa le dam drumul celorlalti. Fara sa-i intrebam daca vor reveni vreodata, fara sa reactionam la fiecare figura ratacita de pe strada care ne aduce aminte de ei, fara sa le cerem sa ramana si mai ales, fara sa punem conditii.

Teama de a renunta la trecut este cea care ne determina sa stagnam de cele mai multe ori.

Asta nu inseamna ca trebuie sa renuntam la cineva cand speranta inca isi mai face simtita prezenta in vietile noastre, ci ma refer la acele cazuri in care desi stim la un anumit nivel ca totul s-a terminat, pledam in favoarea unei stari stagnante. Si chiar daca nu facem nimic, de fapt alegem sa nu continuam. In astfel de momente, ar trebui sa ne intrebam ce anume ne determina sa nu facem urmatorul pas, sa nu incercam urmatorul dans, sa nu ne lasam purtati in bratele urmatorului partener.

Pentru ca, fara sa contientizam, in momentul in care alegem sa renuntam la imaginea fostului partener, undeva, subtil, incepe sa se contureze imaginea celui care va veni. Dar poate ca si pasarea Phoenix are nevoie de timp pentru regenerare…

http://aimee.ro/