In mitologia greaca, titanul Atlas ,,cel
neobosit, cel foarte iertator” s-a rascultat impotriva lui Zeus alaturi de
ceilalti titani, iar in urma infrangerii sale a fost condamnat sa tina bolta
cerului pe umerii sai. In neintreruptele carari de dezvoltare personala si evolutie spirituala pe care le batatorim, vine o vreme cand
constientizam povara lui Atlas care exista pe umerii fiecaruia dintre noi. In
astfel de conditii, nu ramane decat sa ne intrebam daca alegem sa purtam
greutatile in continuare sau daca nu cumva o solutie ne va ajuta sa le eliberam
incetul cu incetul.
Oare
nu cumva si noi actionam in aceeasi modalitate? Uneori fara a fi condamnati,
caram o povara fiind siguri ca lumea s-ar prabusi daca nu ar fi sustinuta de
noi?
Ne asumam un rol atat de maret fara sa ne
intrebam daca ii putem face fata cu adevarat. Asa ca alegem sa ne intarim inca
de mici musculatura spatelui pentru a fi pregatiti sa purtam emotiile care ne
ingreuneaza umerii, gandurile care vin din mii si mii de parti, dar a caror
intenstitate ne pleaca deseori privirea, actiunile celor din jurul nostru care
ne ranesc in mod direct sau nu.
Oare neobosit nu este cumva copilul care prea
mic fiind nu intelege de ce parintii lui se cearta in camera alaturata si se blameaza el
insusi pentru cuvintele grele pe care le aude? Oare foarte iertatoare nu este
cumva iubita care mai accepta inca o data reprosurile celui de langa
ea, promitandu-si ca de aceasta data este ultima data? Oare Atlas nu este chiar
adolescentul care nu isi traieste cu entuziasm cea mai frumoasa perioada a
vietii deoarece trebuie sa-si intretina familia? Oare Atlas nu este bunica
aceea care fiind atat de singura isi repeta ei insasi experinetele vietii
deoarece nepotii ei sunt prea ocupati sa o mai asculte?
Cu siguranta, Atlas se regaseste intr-o mai
mica sau mai mare masura in fiecare dintre noi. Ma intreb daca ne putem elibera
de aceasta ,,condamnare” sau ne obligam cumva sa o purtam, poate chiar in mod
involuntar si inconstient.
,,Atlas
nu a fost fortat sa tina lumea pe umeri. A fost convins ca, daca nu ar face-o,
lumea s-ar prabusi.” Mark Nepo
Chiar daca gandul ca noi suntem cei care se
confrunta cu o anumita situatie ne ridica la rangul de eroi in ochii nostri,
cat si in ochii celorlalti, consider ca exista momente in care eroul ar trebui sa creada in propria salvare. Si mai mult
decat atat, sa actioneze in aceasta directie. Deseori suntem atat de epuizati
de ceea ce purtam in noi insine incat ne obisnuim cu aceasta stare si uitam ca
putem incepe sa cautam o solutie.
Intr-adevar, mai mult ca sigur nu vom fi
eliberati in totalitate, dar oare nu ar trebui sa incercam sa incetinim pasul,
timp in care sa analizam greutatea pe care o ducem si sa incepem sa renuntam la
bucati din ea asa cum aruncam dintr-un ghiozdan toate nimicurile care nu ne mai
folosesc, dar care pur si simplu au ramas acolo din neatentia si neglijenta
noastra?
Poate
ca renuntarea la poveri mai mici usureaza povara mai mare. Poate ca in momentul
in care ne convingem ca lumea nu se prabuseste, atunci putem gasi puterea de a
ne schimba perspectiva si de a o lua de la capat. De aceasta data, cu umerii
liberi si goi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu