Cum sa ne traim profund sentimentele

Cred ca este momentul sa aprofundam tematica articolului precedent, referitor la trairea profunda a sentimentelor. Cum sa traim profund sentimentele pe care le avem? Cum sa gasim drumul catre noi insine? Cum sa renuntam la toate instrumentele si carjele care ni se propun si care ne pot fi de mare ajutor, cateodata? Atunci cand simtim emotii si sentimente inconfortabile, unde sa gasim resursele sa le traim pana la capat? Cum sa capatam curajul sa trecem prin iadul emotiilor noastre, asteptand momentul in care, dincolo de asta, la picioarele noastre se va asterne nemarginirea?

Pe fundalul acestor ganduri care ma urmaresc de ceva timp, mi-am adus aminte de procesul profund de vindecare emotionala prin care a trecut Brandon Bays, autoarea cartii “Calatoria”, aparute la editura Adevar Divin. In continuarea articolului “Trairea profunda a sentimentelor: cheia vindecarii”, vreau sa va ofer cateva fragmente din aceasta carte, in care se descrie procesul profund vindecator de traire a emotiilor la capat:

“In timpul unui curs la care participam, un cursant a pus urmatoarea intrebare: Ce trebuie sa fac daca simt o emotie foarte intensa? Cum imi pot gasi pacea interioara in aceste conditii?

Instructoarea i-a raspuns: “Nu te misca. Scufunda-te in totalitate in emotia ta si fii constient de ea. Intampin-o cu bucurie. Daca este o emotie negativa, nu fugi de ea. Nu alerga la frigider pentru a manca ceva, astfel incat sa o acoperi cu senzatiile tale fizice. Nu da drumul la televizor pentru a-ti distra mintea si a o face sa uite de ea. Nu-ti suna la telefon prietenii pentru a-i dispersa energia vorbind despre ea. Pur si simplu, opreste-o si simte-o. Accept-o in momentul prezent. Daca nu vei incerca sa fugi sau sa uiti de ea, ori inca si mai rau, sa i-o pasezi altcuiva, vei descoperi chiar in esenta ei starea de pace interioara. De aceea, daca simti o emotie puternica, las-o sa se manifeste si constientizeaza-o. Nu te misca. Accept-o.”

M-am decis sa incerc. La urma urmelor, ce aveam de pierdut?
Stiam ca am o problema emotionala veche, pe care trebuia la un moment dat sa incerc sa o rezolv. Simteam tot timpul dorinta de a-i ajuta pe ceilalti oameni si de a le sluji cu orice pret, chiar daca aveam apoi eu insami probleme de sanatate. Pur si simplu, nu stiam sa spun nu. De aceea, m-am gandit ca aceasta era oportunitatea perfecta pentru a investiga mai de aproape cauza acestui tip de comportament.

Intreaga mea identitate era asociata cu imaginea nobila si altruista pe care o aveam despre mine. De aceea, in timp ce stateam in fotoliul meu, am inteles ca ma aflu acolo nu numai pentru a incerca sa-mi rezolv o veche problema emotionala, ci trebuia sa ma confrunt cu una dintre cele mai mari provocari ale vetii mele: examinarea propriei mele identitati. Ceea ce trebuia sa descopar era impulsul care ma mana de la spate, si mai ales ce anume se ascundea in esenta lui.

Am continuat sa astept, inocenta si deschisa, fara sa stiu de unde sa incep. Ma simteam foarte singura. Nu aveam un maestru care sa imi indice calea si care sa ma ajute de-a lungul ei. Sotul meu nu era de fata, ca sa ma tina de mana. Eram in totalitate pe cont propriu.

Asadar, m-am aseza mai bine in fotoliu. Dupa circa cinci minute am inceput sa transpir. Inima a inceput sa-mi bata cu putere la gandul ca nu voi mai raspunde la niciun telefon; daca cineva avea nevoie de mine? Mi-am amintit instantaneu de toti oamenii din viata mea care ar fi putut avea nevoie de mine. Pentru a-mi calma mintea, m-am decis sa incep marele experiment cu o meditatie.Nu mi-a fost insa deloc usor, caci meditatia m-a facut sa imi privesc si mai direct teama in fata. Fara sa vreau, mi-am pus intrebarea: Daca nu fac niciun serviciu nimanui, atunci cine sunt eu?
Am simtit o frica intensa la gandul ca daca nu voi mai avea pe nimeni caruia sa ii fac un serviciu, voi ramane absolut singura. De aceea, m-am decis sa privesc in fata aceasta frica, sa nu o evit ci sa ma las in totalitate patrunsa de ea, oricat de tare m-ar coplesi. Pe scurt, m-am decis sa nu ma misc si sa imi intampin frica cu toata deschiderea.

Am ramas astfel strangand bratele fotoliului si constientizand intreaga energie a fricii. Mainile imi transpirau abundent si simteam cum sudoarea mi se prelinge pe corp. Pe masura ce ma lasam coplesita de senzatia de teama, am simtit cum ma scufund in interiorul meu, intr-un fel de singuratate, atat de adanca incat parca emana din intreaga camera, din scaune si din pereti. Parca toate moleculele camerei vibrau la unison cu aceasta singuratate. Practic, nu aveam unde sa ma ascund de ea. Mi-am respectat insa legamantul si nu m-am miscat din loc. Dimpotriva, am intampinat aceasta singuratate cu bratele deschise, am constientizat-o complet si m-am lasat purtata in insasi inima ei. Nu am mai experimentat niciodata pana atunci o singuratate atat de profunda. De aceea, nu mi-am imaginat nicio clipa cat de dureroasa poate fi aceasta experienta. Si totusi, nu m-am miscat din loc!

Dupa o vreme, am inceput sa ma scufund din aceasta singuratate intr-un alt strat al emotiei, inca si mai profund. Am simtit astfel o disperare cum nu mi-as fi imaginat vreodata caeste posibil sa simt. Am simtit ca “Daca nu am pe cine sa ajut, ce rost mai are sa traiesc? De ce sa imi mai dau osteneala?”Mi-am dorit atunci sa renunt la toate si sa mor. Nu am trait niciodata in viata o durere atat de coplesitoare, dublata de o asemenea neajutorare si lipsa de speranta. La fel ca in cazul de dinainte, disperarea exista pretutindeni si nu ma puteam ascunde de ea.

Tocmai cand mi se parea ca aceasta disperare ma va sufoca de tot, am simtit ca ma scufund intr-un strat si mai profund al emotiei. Practic, ma simteam pe marginea unui abis fara fund, a unei gauri negre in care nu exista absolut nimic. Mi-am simtit corpul scaldat intr-o transpiratie rece si inima cuprinsa de teroare. M-am gandit ca daca o sa intru in acea gara neagra, am sa mor.

Am incremenit. Dintr-o data, am devenit rigida si am inceput sa opun rezistenta. Nu mai doream sa intru in acea hruba care m-ar fi anihilat. Am ramas astfel, incremenita pe marginea prapastiei, convinsa ca dincolo de ea nu se ascunde decat moartea-sau cel putin moartea acelei Brandon pe care o cunosc. Teoarea pe care o simteam era coplesitoare. Lacrimile imi curgeau abundent pe obraji si strangeam puternic bratele fotoliului. Pur si simplu nu eram dispusa sa ma confrunt cu ceea ce se ascundea in acel vid de nepatruns.

Dupa o vreme, aceasta teroare intensa m-a epuizat. Si totusi, am continuat sa nu ma misc. Pe de alta parte, eram incapabila sa ma arunc in prapastia fara fund. Practic, nu mai stiam ce sa fac. Si astfel, a trecut timpul. In cele din urma, in mintea mea a aparut intrebarea: “Ce s-ar intampla daca nu as mai putea parasi niciodata acest loc, daca as fi blocata pentru totdeauna in el?” In acel moment s-a intamplat ceva: vointa mea a cedat si eu m-am abandonat in totalitate. M-am aruncat in prapastie…Am simtit ca ma prabusesc si am continuat astfel sa cad la nesfarsit, fara sa simt nici cel mai mic obstacol. In tot acest timp, constiinta mea a continuat sa se dilate si m-a cuprins o pace indescriptibila.

De data aceasta, intreaga camera vibra la unison cu aceasta frecventa a pacii. Pacea emana de pretutindeni, fiind dublata de o mare iubire. Era acea iubire care reprezinta insasi sursa vietii, un dans al moleculelor si al spatiilor dintre acestea. Eu eram ea. Practic, ma prabusisem in propriul meu suflet. Iar acesta este nesfarsit.”

http://www.damaideparte.ro/index.php/cum-sa-ne-traim-profund-sentimentele/6974/