Am de multe ori sentimentul ca iubirea, cu toate manifestarile
ei, ramâne o taina pe care omenescul nu o poate niciodata acoperi. Este atât de
umana în esenta ei si totusi ne ramâne, de cele mai multe ori, atât de straina.
Iubiri efemere, mari iubiri, iubiri „pur si simplu”... nu ajung, puse la un
loc, pentru a-i defini esenta.
Simt asta ori de câte ori descopar iubirea în oameni de lânga
mine, pe care îi credeam straini sau indiferenti. Mi-am amintit zilele trecute
de bucurii vechi, pe care le-am trait cândva alaturi de oameni despre care
astazi nu mai stiu aproape nimic... Prima iubire, a doua... sunt facute parca
sa fie efemere, tocmai pentru a ne da iluzia ca la un moment dat gasim ceea ce
am cautat toata viata. Se spune ca oamenii îsi petrec cea mai mare parte a
vietii în cautarea iubirii perfecte. Unii o gasesc (sau au iluzia ca au
gasit-o), altii se zbat în ignoranta, cei mai multi se complac în iubiri
razlete carora le-au cazut prada din frica de singuratate. Nu exista, desigur,
o teorie a iubirii, care sa ne învete cum sa reactionam când ea se afla prin
preajma. Actionam instinctual, uneori ne merge, alteori nu, în functie de
capriciile destinului. Ceea ce ma nelinisteste este faptul ca, tot alergând
dupa iubire, am uneori sentimentul ca, de fapt, o caut acolo unde nu trebuie sau
mai degraba ma las purtata de carari încurcate care întotdeauna duc spre
asteptare, apoi spre dezamagire. Am aceasta revelatie ori de câte ori mi se
întâmpla sa vad o sclipire ciudata în ochii oamenilor fata de care nu credeam
ca pot simti mai mult decât o afinitate temperamentala.
Mi s-a întâmplat recent, fata de un om pe care îl cunosc de
putin timp, dar cu care am o relatie extraordinara, colegiala. Ne-am vazut de
câteva ori, fara premeditare, într-un cadru mai putin conventional si asta a
schimbat oarecum raporturile dintre noi. De fapt, fiecare l-a cunoscut pe
celalalt asa cum este, dincolo de barierele artificiale, impuse de conduita
profesionala. Am aflat despre el lucruri pe care nu le-as fi banuit.L-am socat
poate cu câteva marturisiri pe care, în mod normal, nu le-as fi facut cuiva
decât dupa ani buni de prietenie. Nu stiu de ce am facut-o. Poate pentru ca
dincolo de dezolarea unui om care se complace într-un mariaj ratat, am zarit
undeva în zâmbetul trist o lumina de speranta.
Am avut pentru o clipa sentimentul ca îl cunosc de o vesnicie. E
ca si cum iubirea ar fi trecut cândva prin sufletul acela acum pustiu, ca sa ma
caute pe mine si sa îmi spuna ca alergarea prin viata nu e zadarnica. A ajuns
însa prea devreme. Sau poate ca eu am ajuns prea târziu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu