Tu

Toti isi traiau povestea, bucurandu-se sau varsand lacrimi pentru ce ar fi putut fi. Toti insa, erau legati de un fir invizibil. Lumea intreaga devenise un labirint, un puzzle care avea sa devina o punte adevarata doar atunci cand aveau sa descifreze cu adevarat iubirea.

„Vazuse de mii de ori reclamele luminoase de pe Unirii. I se impregnasera pe retina si ii colorasera ochii albastri cu striatii jucause. Zgomotul furnicarului de oameni proaspat iesiti de la serviciu ajungea pana la ea. Departe, cantecele din targul de Craciun de la Universitate se intersectau cu claxoanele masinilor de pe bulevard. Mirosul de vin fiert, vata pe bat si placinta de mere cu scortisoara se inalta tot mai sus, pe cerul acoperit acum de o pojghita alburie.

Jos, insa, lumea se pregatea de sarbatoare. Oameni fericiti, zambitori si galagiosi se grabeau spre Cismigiu. Soferii cu radiourile date la maximum asteptau tacuti pe bulevarul plin. Asta era radiografia pe care tanara cu geaca lunga, din fas, o facuse rapid, cat timp semaforul se facea din rosu, verde.

Cu fesul tuguiat, albastru inchis, de sub care se iveau doua cozi blonde de-o parte si de alta a chipului sau de culoarea laptelui, fata isi varase nasul inghetat in gulerul inalt, protejandu-se de frigul ce cobora incet peste oras.

Pasea grabit, dar destul de temator, printre siluete pe care le simtea asemenea, dar totusi atat de diferite. Se opri o clipa la anticariatul din colt. Aveau, uneori, si carti mai noi. In stanga, o carte albastra, cu o inima galben-rosiatica pe coperta. O ridica si incepu sa o rasfoiasca, ca si cum ar fi putut chiar sa o cumpere.

Simti un fior cald cum ii strabate tot corpul. Era suficient sa isi treaca degetele fine peste filele pe care le citise cu ceva timp in urma. Inima ei isi amintea inca zilele de toamna tarzie si cuvintele ce le imbracasera in sentimente atat de felurite. O simpla carte, se gandi. Si ce miracol.

Porni mai departe. Dintr-o data, se intreba daca o persoana ar putea avea acelasi efect. Privi o secunda in spate de parca acolo s-ar fi aflat raspunsul. Sa o intalnesti, sa o cunosti si sa te invaluie asa, cu o caldura si bunatate care sa-ti fie de-ajuns. De-abia atunci simti frigul cum ii ajunge pana la oase. Chipul i se crispa, mersul ii deveni mai greoi. Avea de facut ceva cumparaturi, iar lista era, deocamdata, destul de lunga.

Intra in magazinul de langa librarie, a carui sigla clipocea intermitent. O caldura placuta o invalui. Isi dadu jos manusile. Lumina difuza imbraca totul intr-o nuanta de galbui-stralucitor. Studie statuetele micute, cu reni cu nas rosu, ingerasi cu aripi infoiate si Mos Craciuni burtosi, gata de agatat in pom. Chiar langa fereastra, un stand micut insira felicitari retro, cu poze ce ii aminteau de copilarie. Tresari cand, deschizand-o pe una, “Jingle Bells” invada linistea magazinului micut. Simti, dintr-o data, gust de cozonaci si isi aminti de bataile cu bulgari de zapada.

Din difuzor, in surdina, se auzeau colinde americane. Cele pe care le descoperise ceva mai tarziu, dar care semanau, de fiecare data, cu un clinchet de fulgi asternuti pe asfaltul rece. Cumpara cate ceva, distribui cadourile in gand si porni mai departe.

Intra si in targul de Craciun de la Universitate. Cativa reni deghizati dansau in jurul unui bradut decorat cu globulete moderne. Savura un mar glazurat in timp ce descoperi fascinata fiecare casuta din oraselul lui Mos Craciun.

Stia ca melodia aia, Feliz Navidad, se aude din boxele din piata, insa privind in sus, i se parea ca de acolo vin toate acele minuni. In fata sa, cativa liceeni rataciti radeau cu gura pana la urechi. Cu siguranta, faceau planuri pentru seara ce urma. Se vazu pe ea, acum cativa ani, cand toate serile de Craciun si le petrecuse cu prietenii, in oras sau la vreo petrecere incropita pe moment. Fiecare an venea cu o noua iubire, ce plecase, insa, la fel de repede. Se opri o clipa, de parca asa, si timpul ar fi ascultat-o.

Telefonul vibra din gentuta mica, rosie, pe care o tinea intotdeauna petrecuta de dupa gat. Prietena ei ii daduse un sms. O astepta la Victoriei. Se grabi intr-acolo, facand slalom printre masini si oameni, ajunse la metrou. Zgomotul vagonului hodorogit nu putea acoperi colindele din difuzoare.

La suprafata, o cu totul alta lume. Instalatiile de Craciun, farurile masinilor si patratele luminoase ale cladirilor de birouri colorau piata si o transformasera complet. Dadu sa traverseze. Era, din nou rosu.

Astepta o clipa. Si, pe cand se legana in ritmul cantecelor ce se auzeau de pe patinoarul din fata sa, timpul se opri in loc.

Fata isi inalta si mai mult chipul, privind in departare. De fapt, se facuse liniste. Era singura in fata aceleasi seri. Clipi rar. Colturile gurii i se ridicara intr-un zambet larg, dupa care ii revenira la loc, intr-o mima senina, dar totusi ingandurata.

Isi indesa si mai mult mainile micute in buzunarele de la geaca. De-abia atunci intelese ce i se intampla. Cand imaginile devenira ca niste vederi dintr-o alta viata, cand sunetele se oprira pentru cateva secunde, se simti din nou cea mai singura fiinta de pe Pamant.

“Just breathe”, “just breathe”, “just brea..” se auzea incetisor, de undeva din inauntrul ei. Se intreba daca inima inca ii mai bate sau picioarele ii sunt ghidate de ultime sfortari. Cunostea starile astea. Veneau rar, in clipe strategice cand tot optimismul ei nu putea acoperi indoielile. Nu ale ei.

“Just breathe” se auzea din ce in ce mai tare. O vedea pe Christina din Grey’s Anatomy, intinsa pe podeaua camerei, incercand sa inspire si sa expire aerul salvator.

Nu, ea era un om fericit. Optimist. Vesel. Incepuse sa iubeasca viata. De-abia o descoperise, cu frumusetile, iubirile si tristetile ei.

Muzica revenise. Singuratatea trecuse. Ochii isi primira inapoi stralucirea. Mergea la fel de apasat ca inainte, dar stia ca momentul ala avea sa revina. Sa vada oameni iubindu-se, tineri tragand de relatii, copii fericiti, lumi intregi sau doar firimituri de iubire. Isi simtea gandurile prea amestecate pentru a le mai face fata. Era zgomot. Era bine sa fie zgomot, asa nu se mai putea auzi prea mult pe ea. In fata patinoarului o zari pe Antonia, topaind de pe un picior pe altul. Zambetul ei larg o molipsi instant.

- Nu am timp sa stau prea mult, o anunta fata, dar, cum e Craciunul, vreau sa iti daruiesc ceva.

Tanara o privi mirata si, intrucatva ingrijorata. Ea nu era pregatita inca, dar, la o adica, putea pretinde ca unul dintre cadourile deja cumparate era pentru fata. Citindu-i gandurile, prietena ei interveni.
- Nu, Irina, te rog, nu face asta, stii ca ador cadourile tale, o sa astept pana dupa Craciun, cand ne vom intalni din nou, asa ca te rog sa nu improvizezi!

Oameni treceau pe langa cele doua, copiii strigau pe patinoarul din apropiere, masinile goneau si ele pe bulevardul din apropiere, iar cele doua continuau sa se uite complice una la cealalta. Antonia scoase din buzunar un talon patrat, gri albastrui. Isi privi inca o data prietena ca si cum era pe cale sa ii incuviinteze un mare secret.

- Stiu ca nu prea crezi in chestiile astea, dar, crede-ma, functioneaza si iti poate face mult bine. Du-te la ea. In seara asta…

Irina atinse usor hartia creponata, se incrunta, dupa care chipul i se insenina. Facu un pas in lateral, ca si cum s-ar fi temut, insa, in acelasi timp, nici nu voia sa rateze ocazia.

- Hai, Irina, azi la ora 7 ai intalnire cu Maya. O cunosti, ai vazut-o si tu… go, nu mai sta, o sa intarzii.

Drumul de la Victoriei la Unirii se face, in general, in 15 minute. Irina stia ca in seara aia avea sa fie full. Odata ce decise, insa, sa ajunga la intalnire, porni determinata, sfidand masinile, oamenii, semafoarele neprietenoase sau vagoanele de metrou pline ochi. Era bine, se gandea. Asta ii tinea mintea ocupata. Era la adapostul sentimentului aluia de singurate care o incercase mai devreme. In plus, era scutita de scenariile pe care si le facea mereu. Cand si cand, respira profund si privea ingrijorata la ceas. Era deja 7 fara un sfert. Mai avea 3 statii de metrou si alte si mai cate la suprafata.

Ajunse, insa, la fara 10 in fata la Unirii. Cauta din ochi Cafeneaua Zodiac. Gresise iesirea de metrou. Isi dadu seama de-abia cand scruta cu privirea toata particica aia de lume, in cea mai aglomerata seara din an. Era zarva, vedea peste tot numai cadouri, plase incarcate, copii cu fetele rotunde si rosii, emotionati la gandul ca Mos Craciun avea sa vina in doar cateva ore. Stranse usor bucatica de hartie din buzunar. Asta era si seara ei. Avea nevoie de intalnirea aia. Avea nevoie de un om diferit.

Si, pana la urma reusi. Intra in cafeneaua micuta exact cand ceasul arata 7 fix. Fusese punctuala, desi facea eforturi pentru a-si controla respiratia sacadata. Inauntru, o atmosfera intima, placuta. O lumina rosiatica, difuza, cateva mese in stanga si voci in surdina la etaj. Barmanita o intreba daca are intalnire cu Maya, dadu din cap ca da, iar aceasta ii facu semn sa o urmeze. Se descheie la geaca si incerca sa se relaxeze.

Sus, la o masuta rotunda, din fier si lemn masiv, o femeie micuta o privea bland. Irina intinse mana si isi spuse numele cu vocea gatuita. Se aseza la masa, intrebandu-se in gand ce avea sa urmeze, ce ar fi trebuit sa faca mai departe. In schimb, se surprinse studiind-o mai mult pe femeia din fata sa. Roscata, cu niste ochi verzi stralucitori, incadrati de un ten ca de portelan, parea cea mai blanda, dar si cea mai trista femeie de pe Pamant. Incepuse sa ii vorbeasca, incercand sa o descifreze. Ii spunea particele din trecutul sau. Irina doar incuviinta, rosind cand si cand. In rastimp, si ea incerca sa ii afle secretul clarvazatoarei din fata sa. Trista, dar plina de bucurie si iubire, mai in varsta decat ea, dar totusi atat de tanara si luminoasa. Degetele fine desenau ceva pe o hartie. O bucata de linie orizontala, intrerupta de o alta micuta, verticala, si apoi continuarea pana un alt punct ingrosat de de cateva ori.

- Ai asteptat mult, mai ai inca o bucata de asteptat si, gata.
Cuvintele astea, asociate cu desenul de pe hartie o trezira din amorteala pe Irina. Maya zambi.

- Nu ma asculti. Esti prea speriata ca sa ma asculti. Nu iti vei gasi prea curand dragostea, mai ai ceva de asteptat, dar, crede-ma, merita.

Irina incepu sa se foiasca. Incerca sa spuna ceva, in timp ce gesticula cu mainile. Avea deja 30 de ani. Cat? Cat mai era? De ce? De ce toate astea? Femeia o opri printr-un semn ferm.

- Tu vezi asta ca pe un blestem, eu il vad ca pe o binecuvantare. O sa cunosti dragostea, la un moment dat, mai ai cativa ani de asteptat, dar ea va veni. Si va veni asa cum o astepti, nu altcumva. Trebuie doar sa lasi in urma toate sentimentele astea negative care nici macar nu sunt ale tale. Vei avea ce altii nu au cunoscut nici in 10 vieti, bucura-te, traieste-ti viata! El e aici, ca si tine. Daca tu crezi in iubire ce mai conteaza cativa ani?

Fata nu era sigura ca intelege exact ce i se spune. Incuviinta doar dintr-un gest de politete, spunandu-si ca, mai tarziu, avea sa reia cuvant cu cuvant previziunea aia, dupa ea sumbra. Dupa 40 de minute, era din nou afara, in mijlocul valtorii de dinainte de miezul noptii.

Se facuse un pic mai cald. Irina isi ridica ochii. Cerul se albise chiar si mai tare. Avea sa ninga. Privi la ceas. Mai avea inca timp sa prinda ultimul microbuz. Ajunse repede la metrou, unde se aseza pe un scaun albastru si astepta ca toate cele 8 statii sa treaca. Cuvintele Mayei ii reveneau cand si cand in minte. Si privirile ei. Si zambetul ei cu subinteles. Langa ea se aseza un baietel cu fes de ren. Apoi, la a doua statie, doi adolescenti isi furara cateva sarutari in drum spre casa. In fata ei, o femeie indesa sub scaun cele 2 sacose pe care se chinuia sa le duca, dupa care scoase din geanta maro o carticica din care incepu sa citeasca. Din difuzoare, din nou, radioul lui Mos Craciun. Era cald acolo, o moleseala placuta acaparase tot vagonul. Oamenii intrau si ieseau, aruncandu-si unii altora franturi de zambete, de parca se cunosteau. Doar era cea mai frumoasa seara a anului.

Irina inchise pentru cateva secunde ochii. Si de-abia atunci se facu liniste. “Daca tu crezi in iubire, ce mai conteaza cativa ani? El e aici, ca si tine, bucura-te”.

“Urmeaza statia Gara de Nord”.

Fata se ridica. Apuca bara metalica si isi privi buimaca reflexia in intunericul din fata, dupa care se intoarse spre ceilalti. Dintr-o data, capatasera chipuri. Ridurile, grimasele, hainele, toate ii sopteau povestile pe care, unii, le ascundeau cu indarjire.

Iesi la suprafata si grabi pasul. Incepuse se ninga, iar pe sosea se asezase deja o pojghita subtire. Mergea saltat, privind mai cu luare aminte la trecatori. Dadu sa traverseze spre autogara. Privi in dreapta. Bulevardul luminos si nesfarsit dadea parca in urmele unui asfintit de iarna. “El e acolo, ca si tine”, se gandi din nou. Se opri. Sunetele se diminuara si ele. Isi auzea din nou respiratia. Chiar in acel moment, el era undeva, in lumea mare, asteptand Craciunul. Zambi amar, dupa care recunoscator. Ce mai contau cativa ani, cativa kilometri..era acolo si aveau sa se gaseasca, intr-o zi. Poate trecuse si el pe strada aia chiar in aceeasi seara. Poate era chiar deasupra ei, intr-un avion ce il ducea departe. Sau poate ca statea chiar in masina care oprise de 2 minute la colt si din care se auzea Lonely Christmas.

Fulgii de zapada continau sa cada peste oras. Podul Basarab parea acum doar cateva dungi desenate intr-o mare de lumini colorate. Pe sosele, capacele eliberau fum alb sau doar ingeri plecati in cautare de visuri pierdute. Trenurile veneau si plecau, aducand cu ele oameni nerabdatori sa isi petreaca sarbatorile acasa. Toti isi traiau povestea, bucurandu-se sau varsand lacrimi pentru ce ar fi putut fi. Toti insa, erau legati de un fir invizibil. Lumea intreaga devenise un labirint, un puzzle care avea sa devina o punte adevarata doar atunci cand aveau sa descifreze cu adevarat iubirea.”

O povestire de Marina Rasnoveanu

www.garbo.ro