Prea tarziu...

Credeai ca pe tine singuratatea nu o sa te atinga. Pe tine, cel care ai fi putut avea orice femeie... Ma credeai norocoasa ca te-am ales pe tine, ma vedeam norocoasa ca te-ai oprit la mine. Ma intrebam de ce, ce am facut ca sa merit atat de multa fericire. De fapt nu ma privisem niciodata bine in oglinda.

Prea tarziu vreodata pentru ceva?... Poate dupa ce mori, poate dupa ce nu mai esti, dupa ce ti se scurg sperantele, dupa ce incetezi sa ma speri, sa mai crezi, sa-ti mai doresti ceva. ORICE. Oricat de nimic ar fi. Dar asta nu se intampla niciodata. O sa gasesti la un moment dat paiul de care sa te agati, vorba in care sa crezi, visul pe care sa vrei sa-l duci mai departe. Mai devreme sau mai tarziu, sub o forma sau alta, o sa vrei sa-ti vezi visul transpus in franturi de realitate. Dar daca ai murit de mult, daca in urma cu ceva timp ceva in tine a incetat sa mai respire, sa mai inspire, sa se mai bucure, sa mai fie vreodata la fel? Dar daca apoi te-ai facut la loc, ai respirat, ai inspirat, te-ai bucurat enorm si totusi acel ceva nu a mai fost niciodata la fel!?...

Daca tocmai acel ceva in care ai crezut orbeste ca a fost menit sa-ti fie chemarea in viata ti-a fost durerea crucii in viata? Daca tocmai ea, iubirea - scopul, sensul si totul -ti-a facut asta? O mai lasi sa traiasca? Esti sigura ca mai vrei sa o aduci la viata? Nu e totusi prea tarziu pentru iubirea aceea?... Eu cred ca este prea tarziu pentru ceea ce nu a mai ramas din ea. Intr-un final oarecare, intarziat si cand il asteptai mai putin, vrei doar sa plece restul asta de iubire otravitoare, sa te lase frumos in pace asa cum a facut si cand era balsam... Cand ti-a fost lumea mai draga, mai infinita si mai mult decat perfecta... Ce s-a ales de lumea ta?

Credeai ca niciodata. Credeai ca poti juca soarta la o strafulgerare de vointa, la o hotarare de vant, pe niste dune de nisip, la zgomotul tumultos al unei alte inimi. Credeai ca esti indreptatit sa ma schimbi cu prima femeie care iti zambeste frumos si iti promite tot ce nu ti-am promis eu. Dar oare ce?, Doamne, cate nopti ma mai intrebam atunci, prin cate lacrimi si vise alambicate cu monstri, oameni tristi si despartiri am umblat ca sa gasesc un crampei de raspuns... Acum nu mai conteaza... Si chiar te rog sa nu-mi explici. De mult timp mainile ni s-au desprins si nu mai spun cuvinte. Eu nu doar ti-am promis. Ti-am dat totul. Probabil ca aici am gresit mult. Da, cel mai mult... Aici e rascrucea de drum in care am pierdut Marele Tot pe care nu l-am avut...

Credeai ca nu o sa te intorci niciodata la ceea ce ai parasit. Nici eu. Mi-am dorit in tot acest timp, mi-am imaginat, am sperat, m-am rugat, dar nu am crezut-o niciodata. Si te-ai intors acum si ma rogi spasit, cu un glas mult prea timid, ca dupa eternitati de despartire si miliarde de secunde de uitare sa te intorci la mine. Ca si cum nimic nu s-ar fi pierdut, ca si cum am putea sa o luam ca niste nou-nascuti de la celalalt capat neumblat de drum, ca si cum orgoliul si durerea nu ar fi insemnat nimic, ca si cum m-as minti ca ranile nu mai sunt acolo, ca nu tu nu le-ai turnat cu fier, ca si cum iertarea nu ar fi doar o poveste apartinand oamenilor cei mai nobili. M-ai cunoscut putin: nu sunt un om nobil. Daca am fost vreodata... nu mai sunt de ceva timp un om bun. Primesc in coltul meu de rai doar pe cei care merita, pe cei care mi-au demonstrat din start ca existenta sau inexistenta lor pe mine nu o sa mai ma doara. Asa, este mult mai placut. Prin scut, nu trece mai nimic.

Acum te-a prins putin optimismul in obraji si in gesturi. Imi vorbesti curajos, cu indrazneala, cu speranta in glas, cu gesturi largi, cu mila de tine, cu drag si compasiune pentru vechea de mine. Atunci nu mi-ai adresat niciun cuvant. Nimic nu mi-a trecut pe langa urechi, in ochii tai nu s-a rasfrant o licarire de ceva care sa-mi aline cumva sufletul. O parere de rau, o aripa de remuscare, o privire de simpatie si intelegere... Un sunet, o imbratisare, o incurajare... Au fost? Nu zau?... Puteai sa juri, nu-i asa, ca roata nu o sa se intoarca niciodata? Si eu la fel. Si cat am blestemat cand am vazut-o patrata. Si cum ma rog acum sa fi tacut atunci odata...

Credeai ca pe tine singuratatea nu o sa te atinga. Pe tine, cel care ai fi putut avea orice femeie... Ma credeai norocoasa ca te-am ales pe tine, iar eu ma vedeam prima si cea mai norocoasa femeie de pe pamant ca tu, tocmai tu, te-ai oprit la mine. Ma intrebam de ce, ce am facut in alta viata ca sa merit atat de multa fericire pe acest pamant. Sincer, cred doar ca nu ma privisem niciodata bine in oglinda. Atunci erai tare sigur pe tine si credeai ca o sa-ti gasesti fericirea in cu totul alta parte. Acum sovai si pari nesigur rau pe tine. Oare ce ti s-a intamplat intre timp? Te-a coplesit singuratatea? Nu iti place noaptea cand trebuie sa o imbratisezi strans si sa faci si dragoste cu ea? Ai aflat si tu abia acum, abia acum, ce inseamna sa tremuri de dorul cuiva? Prea tarziu, nu?...

Iti vad lacrimi in ochi si as vrea cel putin sa cred, sa stiu ca sunt reale, nascute dintr-o durere similara cu a mea. Ba nu... Mai mare... Insist insa sa-ti spun, si tu stii cel mai bine, ca mi-au placut dintotdeauna teatrul si trairile dramatice. Am urat minciunile grotesti, dar mi-au placut minciunile frumoase, cele care iti dau iluzii ca sa crezi, suflet sa se imbete, inima sa se aline. Nici macar nu te-ai obosit sa minti urat... ipocrit... cumva, oricum. Pe atunci, erai convins ca prin tine graieste glasul adevarului. Si nici nu te-ai clintit in fata mea. M-ai lasat acolo... Fara nimic... In viata...

Te-ai intors acum si imi zambesti. Imi promiti ca nu o sa mai ranesti. Iti zambesc. Iti promit solemn ca nu o sa ma mai las in veci ranita. Imi vorbesti. Vorbesc si eu. Ma iei usor de maini si iti apesi buzele pe pielea lor. Imi las mainile sarutate cu aceeasi patima si reverenta cu care eu obijnuiam sa iti sarut obrajii. Imi spui ca-ti pare rau. Iti spun ca te cred. Si mie mi-a fost. Imi ceri sa te compatimesc. Te compatimesc. Stiu cat de greu ii este unui barbat sa-si formuleze scuzele in fata unei femei. Vrei sa ma convingi ca ti-a fost dor. Cum sa-ti fie dor de ceea ce ai vrut sa uiti?

Te grabesti sa-ti expui explicatiile, dar ma grabesc sa-ti spun ca e prea tarziu. Ai putea mai bine sa le pastrezi pentru femeia care o sa mai creada in tine. Nu mai vreau sa le aud. Nu mai ma ajuta cu nimic. Cu chiu, cu vai, abia abia m-am ajutat de una singura. Iar tu, da, credeai ca poti face rau fara ca remuscarile sa muste mai rau din tine. Credeai ca poti sa te joci cu sufletele si ranile sufletelor ranite sa nu se intoarca inapoi in sufletul tau. Credeai ca daca pleci, se surpe pamantul. Ma inghite si gata, nu mai stii de mine. Ca si cum niciodata nu as fi existat. Nu ti-a pasat nicio secunda de mine. Nu ti-a pasat de ceea ce ai iubit. Credeai ca minciunile tale or sa ma faca sa caut adevarul mai tarziu. Credeai ca nu stiu sa mai zambesc, sa-mi mai gasesc rostul in viata. Cat te-ai inselat, cum ai putut sa te mai minti...

Esti prea orb sa vezi si crezi ca ochii mi se strang de fericire. Ochii mei se strang cald de satisfactie si simt cum cele cateva riduri de sub ochi pe care suferinta le-a pus acolo se netezesc cu cel putin un an. Inima ta respira langa a mea, enervant de aproape, prea greu, prea sufocant. Acum in inima mea imi cresc plamanii de mandrie si satisfactie. Atunci ti se parea ca nu am mandrie, iar tu erai dispus sa-mi arati ce inseamna. Acum te umilesti si arati caraghios si penibil. Ma privesti cu drag si cu aducere aminte si ti se pare ca vezi in ochii mei reminiscente de iubire. Dar ti se pare, iti spun. Sunt sclipirile date de multumirea de a ma sti razbunata. Orb sa fii si nu ai cum sa nu vezi cu cata indiferenta cu indiferenta. Sau poate cu ura. Cu razbunare. Cu ceva durere inca. Cu multumirea si amarul pe care le aduce o roata invartita prea tarziu. Dar cu iubire nu...

Ai ajuns prea tarziu. M-am schimbat. M-ai imbatranit. M-am maturizat cand am plecat si imi doresc sa nu ma mai intorc niciodata langa tine. E prea tarziu sa spui ca iti pare rau acum daca nu ti-a parut rau atunci. Tu ai plecat atunci. Eu respir acum. Traiesc in acest moment. Ma simt vie cand pot. Imi tin inima sus, sus de tot ca sa nu o mai impunga nimeni si nimic. Vorbele goale nu o mai misca. Minciunile nu o mai fac sa tresara. Tu nu mai insemni nimic pentru tine. Chipul tau nu mai ii spune nimic inimii mele. Mainile tale nu mai misca carnea mea. Vocea ta a parasit de mult timp visele mele. Nu mai exista de cand ma stiu un Noi. Pentru tine este prea tarziu.

www.garbo.ro

Fosti iubiti, dar nu dusmani de moarte

De multe ori ne gandim la fostii iubiti cu ura. Le uram actualele iubite nu doar pentru ca ni se par frumoase, destepte si cu simtul umorului, ci pentru ca nu ne vor egala niciodata. E drept ca nu ne vor egala, dar ar trebui sa ne gandim daca nu cumva se potrivesc mult mai bine.

De multe ori ne gandim la fostii iubiti cu ura. Le uram actualele iubite nu doar pentru ca ni se par frumoase, destepte si cu simtul umorului, ci pentru ca nu ne vor egala niciodata. E drept ca nu ne vor egala, dar ar trebui sa ne gandim daca nu cumva se potrivesc mult mai bine, daca nu cumva gusturile si meseria ii apropie mult mai mult decat ne-ar fi apropiat pe noi de un El asa cum era fostul.

Mergand pe strada absolut intamplator l-am vazut pe fostul meu prieten cu actuala lui iubita si m-am gandit in sinea mea ca din punct de vedere fizic le sta mult mai bine impreuna... mi-am dat seama ca ei pur si simplu radiaza de fericire traindu-si visul, iar ea nu e atat de calculata si de mamoasa asa cum era eu.

Mi-am dat seama ca de 3-4 ori pe an inca mai putem vorbi cu zambetul pe buze pentru ca nu am avut nimic de impartit la sfarsitul relatiei. Nu am de ce sa-l urasc pentru ca nu-mi amintesc nici ce mi-a placut la el atunci cand am acceptat sa-i daruiesc cateva amintiri, nici nu-mi amintesc de ce ne-am certat- stiu doar ca el era de vina (stiu, normal ca stiu, de ce ne-am despartit, dar e mai bine sa uitam).

Ar fi bine ca macar o data pe an sa ne uitam iar in agenda de telefon, in lista de messenger sau in e-mail-uri si sa reluam legaturile cu persoanele care ne-au ranit fara voie sau carora destinul le-a fost nefavorabil si asta nu doar pentru ca prietenii vechi sunt cei mai buni, ci pentru ca ne putem recupera amintirile si timpul care ne-a umplut chipul de riduri.

A venit primavara, renaste natura, sufletul nostru renaste si acum suntem capabile sa fim destul de mature incat sa nu-i mai consideram pe fostii iubiti dusmani de moarte.

www.garbo.ro

Eu, o treime dintr-o relatie paralela

Am cel mai bun si frumos subiect de telenovele. Tragic, penibil, improscat cu jena si poleit onorabil cu minciuni si deziluzii.

Cand vad cum se gandesc altii la iubire, ma gandesc ca asa ar trebui sa arate si gandurile mele. Cand ii vad pe altii, ma gandesc ca asa ar fi trebuit sa arat si eu... Zambet larg, ochi in flacari sau in tandrete, suras obraznic ca la el acasa, speranta cat sa capeti si energie, incredere cat sa faci dintr-un suflet un burete, ochi mari cat sa vezi cum viitorul se asterne mare si incurajator in fata ta si credinta ca singura ta menire pe pamant o reprezinta franturile de viitor fericit. Dar eu sunt o anomalie a vietii, a iubirii, a starii de a fi, a incapacitatii de a mai putea fi omul care am fost odata. Eu nu mai gandesc asa. Eu nu mai sunt asa frumoasa.

Ce mi se intampla mie cand ma gandesc la iubire? Se intampla sa nu mai cred in ea, ea care m-a schimbat, m-a modelat si m-a format ca om. Ea in care am crezut mai mult decat in mine. Se intampla sa o blestem, sa o condamn ca a aparut in viata mea, sa o stiu cat poate fi de minunata si ma gandesc cum sa-mi traiesc restul zilelor negandindu-ma cum mi-ar fi fost langa ea. Dar trebuie sa ma obisnuiesc fara prezenta ei in viata ei, fara glasul si parfumul ei cu gust de fericire, fara ochii lui care ma imbraca, fara mainile lui care ma dezbraca, fara buzele lui care ma incalzesc si pierd pana cand bratele ma iau si ma fac sa ma regasesc. Trebuie sa ma acomodez cu gustul fad al nefericirii si sa-mi inchipui ca nu am gustat deja din fructul oprit al fericrii supreme. Trebuie sa ma obisnuiesc sa traiesc din nou cu mine. Daca nu mi-ar fi atat de greu... si sufletul atat de gol, si mintea atat de dezamagita si sperantele atat de imprastiate prin niste amintiri amare si sentimentele de ranchiuna prinse ca un cancer de ceea ce era frumos... as crede ca m-as descurca onorabil. In fapt, abia o scot la capat.

Am cel mai bun si frumos subiect de telenovele. Tragic, penibil, improscat cu jena si poleit onorabil cu minciuni si deziluzii. El, cavalerul de moda veche, deschizatorul tuturor posibilitatilor si eu, regina de moda noua, cea care se increde in posibilitati trasate. Idila cea mai simpla, frumoasa si banala a tuturor timpurilor. Iubirea te face slab. Ingamfat, egoist, slab si prost, frumos si atotputernic, rai si iad, Dumnezeu si inger, diavol si nimic... De pierdut, nu mai am nimic, iar de castigat, nu cred ca a fost vorba vreodata. De eliberat... asa da orice sa ma stiu eliberata si sa nu mai doara gandul fiecarei secunde care mi se pune in fata de acum inainte.

"Iubirea il face pe Dumnezeu om si pe om Dumnezeu". Sunt cateva cuvinte care fac parte din amintirea copilariei mele, o amintire din care un suflet de copil nu intelegea mare branza. Tin minte cum se straduia mama sa le explice pe intelesul meu. Atunci, nu ma puteam abtine din cascat. Acum, ma apasa si ma inabusa de durere sensul lor. Am fost om toata existenta mea banala si tumultoasa si imi era bine. Apoi, doi ani de zile, cat am iubit si credeam ca sunt iubita, am devenit Dumnezeu. Nu e blasfemie, e doar credinta ca le poti face pe toate, ca poti deschide toate drumurile si duce totul intr-o directie pe care o vrei si o cunosti, ca nimic din tot ce-i rau si greu mai adanc de pielea ta. Poate ca e un specimen de egoism din prea multa fericire si prea mult bine. Ca Dumnezeu, imi era minunat. Acum sunt om din nou. E ca si cum binele te-ar arunca la marginea raului. Ce Dumnezeu si naiba cauti tu acolo? E singura intrebare la care nu gasesti raspuns.

As da orice sa nu fi deschis usa femeii care mi-a batut la usa, sa nu-i fi ascultat minciunile si adevarurile atat de asemanatoare cu cele proprii. Am fost piesa principala dintr-un puzzle numit relatie paralela sau relatie de ipocrizie si minciuna si nu-mi pot controla dezgustul, veninul, pica, durerea si umilinta. Sentimentul asta care ma face sa intind pumnul spre cer, cautand dreptate... Sunt lucrurile care imi sug viata din mine si detalii care imi sterg existenta din demnitate. Eu credeam ca sunt unica femeie care il asteapta seara sa vina de la serviciu si sa ii sare in brate... Eu care credeam ca sunt singura careia ii marturisea sincer ca dintre toate femeile pamantului, sunt singura cu care si-ar dori sa zamisleasca o viata, putin din viata mea, putin din viata lui, putin din viata amandurora. Intre mine si relatiile lui paralele acum nu mai este loc de nimic. Mai exista si ea. Existam amandoua. Aer, apa, vant... Neadevaruri. O telenovela!...

In viata reala pe care o duc acum, cea de om si frunza in aer, nu se mai cladeste nimic. Nu mai adie niciun vant, nu se mai misca niciun fir de iarba, nu mai sunt vartejuri, nu mai bat ploi, nu se mai aduna nori. Nu este nici macar liniste si acceptare. Nu mai exista un mine si un el. Nu am de unde alege, nu astept pe nimeni sa faca o alegere, sa vina cu disculpari, cu pareri de rau, regrete sau justificari. Nu as primi mila si umilinta daca le-as sti. Ies din acest joc ipocrit. Era superb cat nu stiam ca este doar un joc de-a fericirea. Nu am cerut sa fiu piesa principala sau secundara dintr-o relatie sau doua. Nu le-am stiu. Nu o sa recunosc niciodata ca am facut parte din ele. Eu am vrut doar ca viata mea sa se intersecteze cu a unui om pe care il credeam al meu. S-a intersectat pana la marea deceptie. Plec acum dintr-o relatie care prin minciuni si ascunzisuri m-a facut totusi fericita. Am fost fericita... nu am cum o sa uiti asta niciodata. Inca regret, urasc cand imi amintesc, iubesc si iar urasc, pretind ca nu imi pasa si jelesc printre suspinuri si "de ce"-uri pe care nu am curajul sa le rostesc. O iubire ca in viata reala este ultimul lucru pe care mi-l mai doresc.

www.garbo.ro

Amintirea unei iubiri...

Ce este iubirea? E totul: bucurie, fericire, pasiune, speranta, furie, durere si deznadejde... E ca si cum ai rade si ai plange in acelasi timp. Asa a fost iubirea mea, asa ma simt acum...
Iubirea este sentimentul care te poate inalta pe cele mai inalte culmi ale fericirii si te poate cobora in abisul deznadejdii… Din iubire s-a nascut perpetuu creatia in toate aspectele ei…

Mergeam in vizita la cineva si l-am vazut pe el… simpatic si elegant intr-un fel aparte. La plecare, ca un domn, m-a condus acasa. Dupa un timp in care totul ramasese o amintire veche, ne-am intalnit intamplator, mi-a sarutat mana si m-a intrbat daca poate trece pe la mine mai tarziu in acea zi. Am acceptat si ne-am continuat fiecare drumul lui… Era decembrie, aproape de Sarbatoarea Craciunului. M-a vizitat in acea seara, am vorbit, am ras, avea un fel deosebit de a fi, elegant, manierat ,serios, dar si vesel si glumet in acelasi timp. Am inceput o relatie care dupa doua luni se finaliza cu o cununie… Eram atat de fericita… gasisem iubirea, care in timp a evoluat.

Il iubeam… un sentiment profund in care eul meu se estompa incet… Voiam sa-i dovedesc , sa-l fac sa simta cat de mult il iubeam. Incet, incet, eu eram el, ma gandeam doar la el, cum sa-i fie lui bine, cum sa fie el mai in siguranta, cum sa-l ocrotesc mai mult… La un an s-a nascut minunata mea fetita dupa care parca totul a inceput sa se clatine. Am crezut ca poate mi se pare mie, isi iubea fata dar avea momente cand parca copilul ii datora ceva, sau parca el nu avea nici o obligatie fata de copilul nostru… Am incercat sa nu ma gandesc prea mult, am continuat sa-i arat ca inca il iubeam, am trecut de acea perioada dar au ramas cateva urme de indoiala in sufletul meu, parca ceva nu era bine, si totusi au urmat momente minunate, asa ca la un an si opt luni dupa fetita s-a nascut baiatul.

Eram o familie completa si fericita pana cand , la un moment dat a venit expresia lui acuzatoare ca un cutit ce incepea sa deschida vechile temeri… Mi-a spus ca iubesc doar copiii, ca pe el doar il folosesc… I-am explicat ca sunt mama si copiii sunt cel mai important lucru in viata mea, dar ca inca il iubesc, il ador, ca cele doua iubiri se completeaza, nu se anuleaza una pe cealalta… Am mai avut discutii, perioade in care parca ma rupeam in doua si perioade in care familia mea era cea mai minunata, mai frumoasa si mai completa familie din lume… Si totusi nu era asa… Era ceea ce voiam eu sa vad, pentru ca uitasem de mine, dar odata cu copiii, invatam sa traiesc pentru ei si prin ei si uneori el avea momente cand parca pur si simplu copii erau doar o piedica in calea lui…

Ma durea enorm… El, omul care ma cucerise cu felul lui de a fi, omul pe care il iubeam mai mult decat pe mine insami, omul acela ma ranea incet si si sigur, putin cate putin, cu cate o vorba ,sau o manifestare… Incepuse deja de mai mult timp sa vina acasa cat mai tarziu, sa-si petreaca timpul mai mult in alta parte... Credeam ca are nevoie de, stiu si eu ce credeam atunci, “o pauza de la casnicie”. Si l-am iubit in continuare si i-am acceptat iesirile, si am continuat sa-mi cresc copiii, sa-i iubesc si sa-i ador, continuand in acelasi timp sa-l iubesc si sa-i dovedesc ca il iubesc… O durere imensa imi cuprindea sufletul, el se departa ,se manifesta urat, desi il asteptam cu atata drag acasa, desi plangeam noptile cand uita sa vina, singura mea bucurie in viata au ramas insa copiii.

Am incercat cincisprezece ani sa fac sa mearga o casnicie doar pentru ca eu ma indragostisem ,doar pentru ca eu pusesem tot sufletul in acea relatie, doar pentru ca eu il iubeam total, il iubeam pur si simplu. El a reusit in tot atatia ani sa-mi macine increderea, sa-mi spulbere iubirea, sa-mi calce in picioare sufletul. I-am spus la un moment dat sa aiba grija cum se poarta cu mine si cu copiii, cum vorbeste , pentru ca incet, incet, iubirea mea se stinge, iar eu n-o sa pot trai langa un om pe care nu-l iubesc, pe care nu-l respect, si in care nu mai am incredere…

Au trecut mai mult de patru ani de cand sunt singura, doar eu si copiii mei, si inca mai doare amintirea acelei iubiri distruse, amintirea acelei casnicii ce putea fi perfecta daca si el ne iubea la fel de mult pe mine si pe copiii nostri. L-am iubit cu toata fiinta mea, l-am iubit si l-am urat in acelasi timp o perioada, apoi s-a terminat pur si simplu, am simtit ca atat a durat, am obosit sa mai lupt pentru o iubire ce nu mai exista , sa lupt pentru o iubire ce nu-mi apartinea, pentru ca, spre final, cand iubirea mea chinuita se stingea, am realizat ca el, de fapt, se iubea in primul rand pe el insusi iar noi eram practic doar completarea, atunci cand avea el nevoie de noi.

Ce este iubirea ? E totul: bucurie, fericire, pasiune, speranta, furie, durere si deznadejde… E ca si cum ai rade si ai plange in acelasi timp. Asa a fost iubirea mea, asa ma simt acum… rad de fericire la amintirea clipelor placute si plang in acelasi timp pentru ca doare amintirea… Dar a fost minunat, a fost iubire, am simtit, am trait… Si apoi: Viata e frumoasa si numai pentru ca rasare soarele… deci zambesc in continuare, traiesc si poate voi mai iubi… totul e posibil, pentru ca totul e iubire.

Un articol de Elena Florescu

www.garbo.ro

Minunea de a iubi

Atunci, acolo, eu am cerut o minune. Nu i-am putut desena forma, chipul, denumirea. Sufletul meu a cerut doar o alta sansa la iubire. Sansa de a iubi. Iubirea este o minune.

Te-am cunoscut exact atunci cand credeam ca uitasem cum e sa iubesti. Ochii tai i-au intalnit pe ai mei si pentru o secunda mi s-a parut ca ma privesti altfel decat ceilalti. Da, recunosc, m-am uitat peste umar, convinsa fiind ca nu eu sunt cea predestinata tie. Cel putin nu atunci si nu acolo. Cu toate astea, povestea noastra a inceput, atunci si acolo, cand nu eram decat doi straini ce parca se regasisera dupa mult, mult timp. N-am stiut ce sa fac, ce sa spun, cati pasi sa fac sau sa nu fac spre tine. Stii, atunci cand singuratatea poposeste prea mult intr-un loc te invata sa fii puternic si curajos, dar sterge putin cate putin orice indemanare intr-ale dragostei. Pentru ca asta e menirea ei: sa te faca sa uiti cum e sa iubesti. Doar astfel ai putea rezista si continua.

Asa ca eu m-am prefacut ca nu vad. De fapt, iti vanam fiecare cuvant, fiecare gest sau privire dorindu-mi cu disperare sa nu mi se para. Nu stiu daca Dumnezeu e mai aproape de noi si de dorintele noastre atunci cand suntem departe de toti ai nostri, de tot ce ne inconjoara si ne fura zilnic din pasiune, din puritate. Asa a fost pentru mine atunci. Pentru ca printre valurile marii, stanci inalte si pescarusi rataciti, eu te-am regasit pe tine. Stangaci, am incercat sa ma apropii de-abia atunci cand mi-a fost clar ca nu e doar o parere. Singuratatea incepea sa plece. M-am temut si ma tem si astazi. Nu mai stiu cum e sa zambesti tamp din dragoste, sa faci surprize, sa spui cuvintele potrivite la momentele potrivite. Nici nu stiu daca am stiut vreodata. Insa promit sa incerc.

Azi, nu stiu daca povestea noastra va ramane doar o scanteie de vara magica, doar o privire, niste atingeri si cuvinte prea putine pentru a conta pentru altcineva. Dar sper sa fie.

Atunci, acolo, eu am cerut o minune. Nu i-am putut desena forma, chipul, denumirea. Sufletul meu a cerut doar o alta sansa la iubire. Asa ai aparut tu. Tu, asa cum de fapt n-au fost deloc toti ei, cei dinainte. Probabil viata mea e mai ciudata decat a altora, dorintele mele mai sucite si ochii mei mai albastri decat ai altora. Dar eu am vibrat mai mult la privirea ta decat la atingerea altora. Eu imi doresc mai mult sa te cunosc pe tine, decat i-am cunoscut pe cei care mi-au daruit ani, dupa care au stiut sa stearga tot ce era frumos odata.

Nu stiu daca te vei intoarce la mine atunci cand distanta si timpul nu ne vor mai fi potrivnici. Si acum ma tem cand rostesc vreun cuvant, de frica de a nu-l fi ales pe cel potrivit. Nu stiu, nu ma pricep la iubit desi stiu ca altele au facut din asta o arta. Dar imi doresc sa invat. Si nu oricum. Ci doar alaturi de tine. Asa ca am sa inchid ochii si imi voi imagina ca sunt iar pe o plaja micuta, intre valurile unei mari magice. Si, in timp ce razele soarelui pitit de dupa muntele din stanga imi vor mangaia chipul, voi cere din nou o minune.

Un articol de Maria Teodora

www.garbo.ro

Greu de inteles: Top 3 zodii dificile din horoscop

Care sunt cele mai dificile zodii ale horoscopului, cel mai greu de inteles? Cu cine nu va este deloc usor sa interactionati si sa va intelegeti? Am facut pentru voi un top 3 astrologic, invitandu-va in acelasi timp sa ne dezvaluiti, din experienta proprie, zodiile pe care le considerati voi a fi dificile.

Taur

Taurul este cu siguranta una din zodiile sarmante ale horoscopului. Nimeni nu ii poate nega sufletul sau mare si generos sau faptul ca ar fi dispus sa-si dea si camasa de pe el de dragul cui ii este drag. Cu toate acestea, nu putem sa nu includem Taurul in categoria zodiilor dificile si spunem acest lucru din cauza fixitatii si a incapatanarii specifice. Taurul este fidel principiilor si filozofiilor sale de viata, atasat de ele pana aproape de aroganta si dincolo de ea. Se lasa cu usurinta condus de orgoliu si nu de dreptate sau ratiune. Nu accepta nici in ruptul capului critica si nu accepta cu niciun pret sa ii fie contrazise opiniile chiar daca ii demonstrezi logic ca nu sunt deloc indreptatite.

Nativii Taur persista in mod indarjit si incapatanat in teoriile lor in ciuda faptului ca nu sunt fundamentate, chiar daca sunt raniti din aceasta cauza, chiar daca lumea intreaga le demonstreaza opusul. Ei isi urmeaza orbeste si prosteste crezul indiferent de consecinte si indiferent de faptul ca ar putea jigni sentimentele cuiva. Ei sunt vanitosi si trebuie sa-si valideze cu orice pret punctul de vedere.

Fecioara

Desi are si multe calitati si este una din zodiile care se lupta in permanenta pentru a-si imbunatati propria persoana, Fecioara se numara in acelasi timp si printre cele mai dificile zodii ale astrologiei. De ce spunem acest lucru? Din cateva motive simple. Fecioara are mult simt critic (prea mult si aproape ca il duce la extreme uneori!) si este perfectionista, tolerand prea putin greselile celorlalti. Din acest motiv este malitioasa si jignitoare, usor agresiva chiar.

Pentru aceasta zodie perfectionista si intoleranta, greselile dor. Un nativ Fecioara te va pune cu usurinta la punct aratandu-ti unde si cum ai gresit pentru ca data viitoare sa nu se mai repete. Fecioara este vesnic nemultumita, lucru care se reflecta indeosebi in relatiile cu ceilalti. Nu este cu siguranta o persoana usor de abordat. Cand este stresata si obosita, iar rabdarea ii este pusa zdravan la incercare, Fecioara intra in stare autodefensiva. In consecinta, nu va ezita sa te boscorodeasca si sa te faca cu ou si cu otet indiferent de cat de drag i-ai fi.

Varsator

Varsatorul reprezinta cu siguranta o zodie frumoasa si aparte, fara de care lumea nu ar mai fi la fel. Indreptatit ar fi sa numim aceasta zodie nu “dificila”, ci greu de inteles... Multi sunt cuceriti de firea independenta, deschisa, libertina a Varsatorului, insa la fel de multi sunt speriati de ea. Nu putini sunt cei care nu tolereaza sa li se spuna verde in fata anumite lucruri sau sa se conecteze la starea de franchete crasa pe care o degaja Varsatorul. Nativilor Varsator nu le place sa urmeze cai batatorite si trasee pe care au mers si altii inaintea lor, iar acest lucru constituie nu de putine ori un mare dezavantaj in relatiile cu ceilalti.

Varsatorii nu rezoneaza cu oricine si ii tin la distanta pe cei pe care ii considera “limitati”. La randul lor, oricand de deschisi si toleranti se considera a fi in raport cu ideile celorlalti, sunt incapatanati si atasati de propriile idei. Nu fac rabat de la ele si nu ii poti convinge in ruptul capului de contrariu. Sunt nehotarati si isi gasesc cu greu drumul in viata, de multe ori incurcand si drumurile altora. Sunt considerati ciudati, atipici, dificili, deloc in “randul lumii”. Au lumea lor in care traiesc si nu lasa pe oricine sa patrunda acolo. Au nevoie de spatiu si libertate chiar si atunci cand sunt in cuplu ceea ce nu este intotdeauna “gustat” si inteles de partener.

www.garbo.ro

Maria Timuc-”A curge... firesc prin viaţă”

Există în viaţa noastră un fel de ”curgere”; noi înşine curgem cumva, ca apa, ca oricare apă, ca raul, ca marea, ca oceanul, iar alţii se mişcă mai lent, mai puţin, ca lacurile. A curge firesc prin viaţă e o artă, o artă aşa de profundă, de puternică, încat, cei ce izbutesc să curgă cat mai mult şi mai aproape de firesc sfarşesc prin a cunoaşte mai puţin suferinţa, mai puţin negativitatea, mai puţin mania. Gustul existenţei e mai dulce cand curgem în armonie cu întregul, cand mergem alături de ceilalţi, langă ceea ce ne aduce în calea viaţa de zi cu zi, cand întampinăm ceea ce vine cu acceptare şi cu îngăduinţă. E un fel de ”a fi în voinţa divină” această întampinare bucuroasă, or – pur şi simplu – firească a evenimentelor, a situaţiilor, a invitaţiilor, a întalnirilor şi a oamenilor. E un fel de a te acorda, ca un instrument muzical, cu orchestra, a fi în armonie cu existenţa însăşi şi cu ceea ce-ţi aduce ea. Uneori, urmand simpla îndrumare, simpla chemare a evenimentelor, a oamenilor, mergand pe drumul ce ţi se aşterne în cale, înţelegi şi simţi cu toată inima că eşti exact acolo unde-i perfect să fii, cu cine doreşti să fii, cum vrei tu să fii şi, nu de puţine ori, acolo unde este nevoie de tine cu adevărat.
Noi, oamenii, avem nevoie să trăim un sentiment profund al utilităţii, să le fim ”necesari” altora; asta ne motivează să mergem înainte şi ne dăruieşte din noi înşine energia necesară să păşim pe calea ce curge sub tălpile noastre. Cand mergem în armonie cu întregul, uşile se deschid uşor în faţa noastră, drumul curge lin, totul e bine, ne simţim liniştiţi şi, chiar în nelinişte, chiar în teamă, în dubiu sau în greşeală descoperim că suntem pe calea proprie şi nu pe calea sugerată sau impusă de alţii, curgem în direcţia cea bună. Curgerea noastră, însă, e înlesnită de acceptare, de un fel de a spune ”da” la timpul potrivit şi ”nu” la timpul potrivit, un fel de a merge cu sufletul, un fel de a ne alinia mintea şi sufletul e-n firescul acestei curgeri, care ne îmbunătăţeşte şi ne ajută să simţim viaţa mai prietenoasă. Agresivitatea, nemulţumirea continuă, furia, suferinţa de toate felurile, ne scot din ritm, parcă ele ne îndeamnă să cantăm melodii care nu ne aparţin, melodii ale minţii, pe care sufletul le simte ca dureri şi neampliniri. Dacă mergi prin viaţă şi eşti la munte, dar te superi şi te simţi fericit pentru că nu eşti la mare, dacă viaţa a aşezat langă tine un om, dar eşti nefericit fiindcă visezi la altul, imposibil de adus aproape, dacă plangi cand ai motive să razi şi dacă vrei surcele cand ai lemne, iată un fel de a te opune curgerii existenţei. Iată o stare de rezistenţă la curgere, un fel de a-i spune ”nu” vieţii, cand pentru ea toate ”nu-urile” înseamnă ”da”. Viaţa curge, noi curgem cu ea şi, pentru a fi în armonie cu acest întreg, pe care nu-l putem accesa cu mintea,  avem nevoie de mai multă acceptare, de îngăduinţă, de bunăvoinţă, de curaj chiar, de înţelepciune. Am puteafi mai buni şi mai fericiţi dacă am pune mintea carcotaşă la colţ cat mai mult posibil, am putea simţi mai multă iubire şi îngăduinţă faţă de cei din jur, am putea fi acolo unde ne dorim şi cand, şi cu cine ne dorim dacă ne-am lăsa duşi de curent mai mult decat dacă încercăm să-l controlăm. Controlul e o stare împotriva curgerii, acceptarea e pentru ea. Uneori dorinţa, alteori visul, uneori răspunsul pozitiv la chemarea altuia, uneori mulţumirea, alteori simpla bunăvoinţă de duc pe drumul nostru, pe acel drum bun, ne ajută să curgem, să fim în armonie cu întregul şi, mai ales, cu noi înşine. E  o stare care ne face bine şi ne scuteşte de multă, multă suferinţă, de nerăbdare, de neanţelegere şi de rău, e o stare normală a fiinţei, care nu-şi doreşte prea mult, doar că noi nu ştim asta!

Castelul de nisip

Pe plaja pe care nu mai merge nimeni, aproape niciodată, la malul care se aruncă bezmetic în faţa unor ochi care nu ştiu întotdeauna să vadă şi să înţeleagă adevărul, lângă digul care izbeşte ca o armă letală fiecare adiere şi fiecare cuvânt pe care aş vrea să ţi-l scriu, acolo, unde răsăritul se confundă cu apusul şi apusul se confundă cu noi, mi se pare că încă mai rezistă, între dărâmături şi deziluzii, ca o săgeată fără adresă, castele de nisip, perfect făcute pentru a nu fi folosite niciodată, clădite cu migală şi cu interes de cei mai mici sau mai mari, care au ştiut cândva să îşi agaţe fiecare speranţă în fire de nisip şi de îndoială, care au vrut, sau măcar au încercat, să concretizeze cumva dorul de zilele în care exista zâmbet.

Pe plaja pe care nu mai merge nimeni, ca într-o inutilă simetrie, se mai vede urma paşilor de copil care alergau cândva dintr-un loc în altul, dintr-o eternitate în alta, dintr-un zbucium în altul, în căutare de ceva, nici ei nu ştiau precis de ce, de ceva care se aseamănă, într-un fel, cu normalitatea. Acolo, chiar lângă valurile aproape inexistente, castelul de nisip încearcă să-şi apere supremaţia, cu turnurile sale înalte şi decorate cu pietricele şi scoici, castelul de nisip fără uşi şi fără ferestre ţine cu noi, cu cei care iubesc singurătatea, dar caută liniştea, cu cei care umblă dintr-un loc în altul, forţaţi de nişte împrejurări nu întotdeauna nefericite, cu cei care ştiu, dar nu îndrăznesc să spună şi să încerce o altă cale.

Pe plaja pe care nu mai merge nimeni, mai sunt numai castele de nisip bătrâne. Copiii nu mai fac astăzi castele de nisip. Singurele care au rămas întregi sunt cele făcute ieri, când micuţii aveau răbdare să construiască şi să-şi împlinească imaginaţia, când aerul de mare le ţinea parte, când valurile ocoleau cu o exactitate ciudată cărările care duceau spre micul palat pe care numai visele ştiau să-l umple. Copiii nu mai fac castele de nisip, e deja regulă şi nu e cazul să ne facem probleme, ei nu mai au răbdare să articuleze fericirea, nici noi nu mai avem răbdare să-i învăţăm să se bucure, marea s-a resemnat, deşi face eforturi să ne ţină aproape de ea, în larg se izbesc pescăruşii de orizont, ca într-o frumoasă poveste de dragoste care ar putea să ne facă loc în cronologie, e frumoasă în continuare nemărginirea, de pe orice colţ al hărţii, e fascinantă în continuare adierea de vânt, dar copiii nu mai fac castele de nisip. Nu mai sunt pasionaţi de iluzii, ci de tehnologie. Copiii nu se mai păcălesc de multă vreme, cel puţin nu în felul acesta. În schimb, cei mari, adulţi ai vremurilor noastre, orbiţi de soarele intransigent, le iau locul încet-încet celor mici şi încep să se aplece, puţin obosiţi, puţin speriaţi, să culeagă fire de nisip, forme fără logică, scoici, pietricele şi apă sărată, ca să să poată minţi că încă mai există castele de nisip...

Autor: Ana-Maria Păunescu

www.jurnalul.ro

Un bagaj numit generic “suflet”

Păstrăm în suflete prea multe și prea de toate. Lacrimi neplânse la timpul lor, cuvinte nerostite din lașitate și altele rostite cu limbă de foc, care au pârjolit sufletele altor oameni, regrete mărunte pentru ce am făcut greșit și altele însemnate pentru ce am fi putut să facem, oameni pe care nu i-am putut păstra și alții pe care nu i-am putut ierta, prietenii încheiate din prea mult orgoliu, șanse ratate, răni pe care nu le-a închis timpul, visuri pe care le-am uitat într-un colț întunecat acolo, în suflet.

Ne purtăm uneori mândri, alteori obosiți toate aceste medalii. Aceste răni și cicatrici din prezent și din trecut sunt bagajul pe care ni-l cărăm singuri o bună bucată de vreme. Apoi devine prea greu. Și-atunci ne oprim. Oftăm, ne lăsăm în genunchi, și cu capul sprijinit ușor de bagaj plângem copleșiți. Dar uneori nu-ți este permis acest timp de plâns. Așa că îți continui istovit drumul, simțind surplusul din ce în ce mai greu. Te simți singur. De fapt, îți dorești să fii singur. Îți dorești cu disperare un moment de solitudine în care să te plângi pe tine însuți, cel pe care nu-l mai regăsești. Și-abia atunci când îl poți avea, abia atunci, după ce plângi tot, mai faci puțin loc în bagaj pentru a-l putea căra în continuare…

http://momenteinviata.ro

Omraam Mikhael Aivanhov-Căutarea fericirii

Fericirea e ca o minge după care fugi, dar când să o prinzi, îi mai dai o lovitură de picior...pentru a putea continua să fugi după ea! Pentru că în această cursă te simţi stimulat; în această căutare, în acest elan pentru atingerea ţelului se găseşte fericirea. Deci, când aveţi o dorinţă, nu vă grăbiţi să o satisfaceţi, pentru că ea vă ridică, vă împlineşte.

Ei da, iată secretul. De ce să cereţi ceea ce veţi putea realiza în câteva luni sau câţiva ani? E prea uşor, nu aşa veţi fi fericiţi, deoarece pentru a obţine ceea ce v-aţi propus nu aveţi nevoie să vă legaţi la Sursa divină, inepuizabilă, singura care vă poate da totul. Cănd sfârşiţi prin a obţine ceea ce vă doreaţi, bineînţeles că veţi fi fericiţi pe moment, dar imediat după aceea, veţi simţi un gol: trebuie căutat încă ceva şi nu veţi fi niciodată satisfăcut.

Atunci, ce e de făcut? Să căutăm ceea ce este mai îndepărtat şi mai irealizabil: perfecţiunea, imensitatea, eternitatea iar pe această cale veţi găsi toate celelalte: cunoaşterea, bogăţia, puterea, iubirea... . Da, le veţi avea fără să le cereţi. În timp ce, dacă vă propuneţi un lucru, vă veţi opri acolo, deci vă veţi limita şi nu le veţi avea pe celelalte. Şi, numai Domnul ştie, dacă veţi obţine ceea ce căutaţi!

Iată pentru ce, cel mai bun sfat pe care vi-l pot da este de a nu cere altceva decât ceea ce e inacesibil. Toate, în rest, le veţi găsi pe drumul vostru, fără a vă opri, fără să vă pierdeţi vremea. Da, dar cine gândeşte aşa? Se spune:”A, dacă obţin această funcţie, dacă câştig acest premiu, dacă mă căsătoresc, dacă voi avea copii....voi fi fericit.” Dar de îndată ce le avem, aceasta nu schimbă mare lucru, ba chiar sunteţi mai nefericiţi pentru că v-aţi oprit aici, în loc să alegeţi o ţintă mai îndepărtată care să vă oblige să mergeţi înainte fără încetare.

Nu poţi fi fericit când ai un orizont prea limitat. Iată de ce egoistul nu poate fi fericit: pentru că el totul este strâmtat. Pentru a fi fericit, trebuie să te lărgeşti până la a îmbrăţişa întreaga lume, şi doar dragostea permite acest lucru. Cel care are multă dragoste, se întinde, se dilată, îmbrăţişează întreg universul, vibreză cu universul; totul se deschide, el nu mai întâlneşte bariere şi fericirea nu-l mai părăseşte. Calea spre fericire este dragostea, da, doar dragostea, nu ştiinţa şi nici măcar filozofia. Ştiinţa, cunoaşterea nu pot să ne aducă fericirea; ele pregătesc calea, orientează şi luminează, dar ele sunt incapabile de a ne face fericiţi.

Cei care ştiu mult nu sunt fericiţi, iar cei care au multă inimă, chiar dacă nu ştiu mare lucru, sunt mult mai fericiţi. De ce? Pentru că Dumnezeu a pus fericirea în inimă şi nu în intelect. Dar inima trebuie să fie generoasă; unei inimi egoiste, cerul şi pământul au jurat să nu-i dea niciodată fericirea. Veţi spune:”Dar cunoaştem atâţia oameni care nu lucrează decât pentru ei înşişi, pentru îmbogăţirea şi puterea lor, pentru glorie şi sunt fericiţi!” Da, în aparenţă, şi pentru cât timp? Acest lucru trebuie văzut. Ei vor obţine, poate, ceea ce doresc, mulţumită intrigilor lor, dar în realitate vor fi privaţi de esenţial: de pace, bucurie şi plenitudine. Chiar dacă ei nu sunt privaţi de nimic material, în interior totuşi vor fi obligaţi să se simtă privaţi.

Cerul priveşte pe cine serviţi, dacă serviţi propriul vostru dumnezeu, egoismul vostru, natura voastră inferioară, el se va întoarce de la voi. El nu îşi împarte bogăţia unor oameni care nu se gândesc decât la a-şi trăi viaţa de necinste, de plăcere, viaţa lor animală. Şi atunci, cine vă va ajuta, cine vă va salva? Banii voştri? Gloria? Celebritatea voastră? Pentru Dumnezeu, există doar două categorii de fiinţe: cei care lucră doar pentru propriul interes, pentru îndeplinirea propriilor dorinţe, şi cei care fac eforturi pentru a-şi ajuta fraţii, pentru a participa la munca a miliarde şi miliarde de entităţi din lumea invizibilă care s-au înhămat la realizarea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Şi aceştia sunt înscrişi în marea Carte a Vieţii ca binefăcători ai omenirii.

" Semintele fericirii"