Pentru clipe scurte
ca acestea in care gesturile sufletului nu cunosc control si cenzura, in care
trupul uita de restrictii si complexe, in care gandurile se unesc in tacere
odata cu jocul trupurilor, iar constiintele sunt adormite sub cloroformul
uitarii, merita sa risti totul, chiar daca risti sa ramai cu nimic.
Stai senina pe marginea patului si
degetele tale, deopotriva cu gandurile, incearca sa dezlege ecuatia imposibila
a vietii... Pielea palmei este rosie si ustura. Nici nu ti-ai dat seama cand
propriile unghii au patruns prea mult in carne… Cearsafurile ascund sub cutele
lor tristeti spontane, urme din impletiri de carne si oase, viitoare regrete si
mai ales, mai ales... puterea pacatoasa si supranaturala care te minte ca poti
sterge totul cu buretele. Te vezi peste ceva timp blestemand pe “nenorocitul si
infamul” care acum te face fericita. Dar sentimentul de recunostinta pentru
ceea ce ai trait este mai presus de instinctul tau corect de a-i arunca in fata
totul, de a-i refuza ceva. Infrunti privirile grele ale cunoscutilor care iti
marturisesc ca mana ta a fost vinovata ca nu a vrut sa desfaca nimic. Poate
chiar maine se desira firul... Maine poate nu o sa mai crezi in iubire, nu o sa
mai scrii randuri in numele ei. Poate maine nimic nu o sa doara, nimic nu o sa
se zdruncine....
In panza frumoasa de amintiri pe care ai
construit-o cu inconstienta merita sa te prinzi din cand in cand… chiar daca
nimeni nu o sa stie, chiar daca toti or sa vada doar zambete -posibil simulacru
de nepasare!, chiar daca vei fi doar un suflet trist cu maini si picioare
pierzandu-se infim si necunoscut in marea de suflete care isi asteapta cuminte
la semafor farama de liniste. Ei nu au fost aici... sa vada, sa stie, sa simta
ca tine, sa moara incet, sa renasca brusc, sa moara din nou, sa invie sub o
forma noua care nu are nimic in comun cu cea care erai, sub o infatisare care
doare, care calca cioburi pe interior... Ei nu vor fi. Doar tu cunosti
adancurile. Doar tu stii adevarul gol-golut.
Daca pleaca? Daca ramane? Daca se mai
intoarce vreodata? Daca numele si trupul ii sunt legate oficial de numele si
trupul unei alte femei? Daca adopta pozitia preferata a tacerii si nu mai auzi
de la el niciun cuvant in viata ta toata? Sa fugi tu prima intr-un loc in care preaplinul
unei iubiri chinuitoare nu poate sa te ajunga? Sa il ajuti sa isi faca bagajele
chiar daca vocea de dincolo de tine il implora muta sa ramana totusi? Valsati
comuna si superba melodie a redefinirii? Va reinventati aluatul sufletului si
maine ne prezentam ca fiind altii, aceiasi? Daca suferiti… daca suferi doar
tu…? Cui ii pasa?... Tie chiar da?…. Nu e niciodata rost de lacrimi intr-o
iubire in care ai cules de toate, care te-a consumat pana la lacrimi. Siropul
amaraciunii nu este decat o data la mie de ani atat de dulce. Nu e rost de
numarat timpii si de impartit "da" si "nu', mie si tie, poate
noi, poate doar eu… Il avem pe 'acum", care e scurt, ah prea scurt,
intotdeauna prea scurt… care ne cere totul si nu vrem, nu putem -nici nu ne-am
dori!- sa-i servim pe masa absolutului clipa magica, prezenta. Chemarea ei e
scurta si precisa. Putem lua totul si ramane cu nimic.
Ecuatia iubirii fatale nu se
construieste cu coordonate precise si inguste. De ce nu iubiri interzise,
iubiri care iti scutura viata din cap pana in picioare si te lasa rana vie? De
ce sa nu consumi nebunia pana la ultima suflare? De ce sa nu capeti trairea
hipnotica din cap pana in picioare? Ii simti inca imbratisarea ca te arde.
Simti cum te va arde inca mult timp de acum incolo. Si stii ca poate nicio alta
iubire nu o va stinge definitiv. Dar totusi… nu e nimic gresit cand iubesti
atat de mult. Trairile supreme te inalta in experienta ta ca om. Controlul
absolut il are doar libertatea, zeita ducace si haina pe care o numim pagan: trairea
sublima. Departe de prejudecati, de lume, de ochi care te judeca, de suflete
care te compatimesc si te inteleg, este aceasta clipa care te iarta si te stie,
care iti memoreaza prezentul si te vindeca de tot raul urmator.
Cel putin nu te-ai jucat cu incercarea
de a fi si ai vrut sa gusti paharul cu aroma de “a nu regreta nimic” pana la
capat. Cred ca putini sunt cei care nu isi pierd capul, si sufletul, si
sperantele, si visurile de iubire, si dorintele, si aproape, aproape totul cand
se apropie cu disperare de ultima picatura de otrava ispititoare. Si pentru
clipe scurte ca acestea - in care gesturile nu cunosc control si cenzura, in
care trupul uita de restrictii si complexe, in care gandurile se unesc in
tacere odata cu jocul trupurilor, constiintele sunt adormite cu cloroformul
uitarii, exprimarea nu tine cont de dorintele hormonale si cauta intai
implinirea celuilalt - merita sa risti toate amintirile tale vii.
.... El apare din nou in dreptul usii.
Priveste tacand spre tine. Intelege la fel de bine. Ii zambesti. Stiintific si
dincolo de puterea umana de intelegere, nu ai putea face altfel. Clipa aceasta
face sa palpaie si sa usture fiecare fibra si colt de suflet. Dar pana la
sfasiere si supliciu, clipa aceasta merita totul...
Dana Negoita
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu