Regasindu-ne
in momente ale acceptarii, conceptele cu o anumita greutate precum singuratea
sau moartea isi pierd din intensitate, conferindu-ne o usurinta in fata
experientelor vietii.
Exista
un timp in care pe masura ce privim in mod autentic spre noi insine, ajungem sa
privim tot mai clar spre cei din jurul nostru, constientizand inseparabila
legatura dintre noi.
Poate
ca cea mai profunda traire se dovedeste a fi aceea a imbratisarii propriei
solitudini, fara a ne agata de imaginea celorlati si fara a astepta o reactie
anume din partea lor. Cand descoperim ca ceilalti nu sunt decat proiectia
noastra, avem o cu totul alta raportare atat fata de ei, cat si fata de noi
insine.
Atunci
cand acest element personal intervine, exista mai putina judecata si mai multa
bucurie. Poate ca aceasta este maniera care ne ajuta sa gasim resurse de
compasiune fata de cel pe care altadata l-am fi judecat atat de aspru sau sa ne
aratam mai vulnerabili si iertatori in fata celui care a savarsit o fapta
necrutatoare. Recunoscand ca suntem Meastrul si invatacelul, damnatul si
victima, cersetorul si printul, curtezana si calugarita in acelasi timp,
intreaga perceptie asupra vietii capata un alt contur, mai luminos si mai
cuprinzator
Poate ca ne este teama sa
recunoastem ca suntem singuri pe lume si ca noi cream la fiecare pas
evenimentele si persoanele care sa ne fie alaturi si care sa ne condamne in
acelasi timp.
Pierduti
intr-o dulce inconstienta, uitam ca suntem pictorii care abia asteapta sa-si
contureze panza si ca avem o putere mai mare decat ne inchipuim sa schimbam
jocul de lumini si umbre al acestei opere. Si continuam deseori sa trecem prin
viata, fara a ne intalni cu propria putere.
Totusi,
in momentele in care ajungem sa o recunoastem si sa ii dam valoare, ne putem
recunoaste rolul de Creator al acestei vieti si putem redirectiona experientele
noastre.
Va
lasam in continuare cu un extras din cartea ,,Cele o mie de nume ale
bucuriei” de Byron Katie si Stephen Mitchell, regasita la Editura
Elena Francisc (www.elenafrancisc.ro),
extras care exprima intr-un mod firesc si inaltator in acelasi timp sentimentul
de acceptare cu care multi dintre noi ne dorim sa interactionam.
“
Ne naştem singuri, murim singuri şi trăim singuri,fiecare pe planeta percepţiei
noastre. Niciodată doi oameni nu s-au întâlnit. Chiar şi persoanele pe care le
cunoşti cel mai bine şi pe care le iubeşti din toată inima sunt proiecţiile
tale. Mai devreme sau mai târziu, tu eşti cel care va fi rămas. Îţi dai seama
cât e de minunat? La urma urmei, tu eşti cel cu care mergi la culcare şi cu
care te trezeşti, tu eşti cel care îşi comandă mâncarea preferată şi care îşi
iubeşte muzica favorită. Ai fost întotdeauna subiectul tău preferat – singurul
tău subiect. Totul e despre tine.
Nu
e nimic mai bun decât să fiu cu mine, cu mine alături. Voia bună, minunăţia de
gânduri! Par atât de reale, în strălucirea lor, ele generează lumea întreagă,
măreţia şi jocul ei, viaţa sentimentelor, bucuriile pe care mintea le
generează, ca pe propriul nectar. Gândurile apar de nicăieri, se mişcă asemenea
norilor, se modifică, se disipează, s-au dus. Cine i-a dat nume cerului? Cum
de-a ştiut s-o facă? Stau cu ochii închişi. Trec două ore, apoi îmi dau seama
că nici măcar un singur gând nu s-a consumat în acest răstimp. Descopăr că pe
obraji îmi curg lacrimi de bucurie. Nu le opresc, chiar dacă bucuria e mai
multă decât pot duce. Tot ceea ce este, tot ce a fost vreodată şi ce ar putea
fi , totul e invitat să trăiască în forma sa maximă, acum. E-n regulă dacă asta
mă va omorî, nu contează; ştiu să-i pun stavilă.
Devin
atât de strălucitoare, atât de imponderabilă şi însufleţită, fără pic de frică,
atât de îngăduitoare, că bucuria îşi croieşte propria existenţă deplină prin
mine. Şi cum totul devine vizibil, văd adevărata sa natură, care este iubire.
Pe măsură ce această bucurie îşi face lucrarea prin mine, orice altceva se
mistuie. Aş putea săruta pământul, aş putea face dragoste cu murdăria, cu
caldarâmul, cu frunzele, cu solul, cu textura realităţii pe care o cuprind cu
degetele, care nu pot s-o apuce. Nu e nimic de înţeles, nimic care poate fi
controlat. Am observat că venerez nu prin cuvinte, ci cu palmele lipite de
obraz. Cum se va încheia această iubire? Cum aş putea să aflu? Şi, în cele din
urmă, suspinele se transformă în cea mai blândă şoaptă, într-un suflu, iar apoi
în mai puţin de-atât. “
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu