Ceva ii spunea ca tot astfel framantase si Dumnezeu nimicul spre a
zamisli lumea...
Incepea sa fie iarna de-a binelea pe strada.
Mirosea a rece, a proaspat in aer, a sentiment nedefinit de iarna, de Craciun.
Nu ningea, dar linistea strazii avea ceva specific, intalnit doar o data pe an,
atunci cand inimile sunt mai deschise, chipurile mai fericite, mintile mai
curioase, glasurile mai calde.
Era ca un cantec fara sunet, fara cuvinte, un zumzet nestavilit,
neauzit, izvorat dintre pietrele caldaramului, dintre zidurile caselor, din
ferestrele si usile ce chemau inauntru. Parca nici lumina lampioanelor de pe
strada nu mai era aceeasi, parca umbrele caselor incepusera sa se miste, sa se
prelinga, sa se imbratiseze intre ele si sa se legene alene intr-un ritm la fel
de ludic si tandru. Iesea fum pe hornuri, iar valatucii de fum se indreptau si ei
spre inaltimi in acelasi dans abia simtit. Dar nu, nu despre strada era vorba
in acea seara.
Sarbatoarea se simtea
peste tot. Era ceva de neoprit...
In capatul strazii, acolo unde se termina pavajul si casele pareau
parca mai cuminti, mai modeste, lipsite de aroganta treptelor mozaicate si a
acordurilor de pian ce se auzeau din locuintele din cealalta parte a strazii,
se afla o casuta vesela, de o culoare ce amintea de obrajii imbujorati de copil
venit de la joaca. Sarbatoarea se simtea peste tot. Era ceva de neoprit.
Deasupra usii, o coronita de brad. Acele se miscau usor, aproape
nevazut, la fiecare adiere a vantului. Usa intredeschisa lasa sa se vada o
haina agatata intr-un cui si o pereche de galosi murdari. In spatele
ferestrelor aburite, peretii asudasera de caldura sarbatorii. Toata
energia casei venea dintr-o bucatarie mica si colorata, cu o soba mica in care
se framantau maruntaie de jaratec.
Un motan alb se asezase pe pervaz, leganandu-si coada grea in ritm
lenes, privind cand afara, cand inauntru, la masa plina cu bunatati. Punctul de
atractie era o albie de lemn asezata pe masa, intre bucate. In albie statea, ca
un copilas in patut, invelita in straturi de faina si acoperita cu un servet, o
coca galben-aurie care crestea vazand cu ochii, se intindea si se strangea ca
un nou nascut care face primele miscari. Crestea si crestea, sufocandu-se de
caldura de sub servetul cu care fusese acoperita albia, muncindu-se sa se
elibereze.
Cand servetul fu dat la o parte, asupra
aluatului se aplecara doua maini de femeie, puternice, grijulii si moi.
Degetele indemanatice se infundau in aluatul dospit si il impingeau cu
Femeia nu era nici tanara, nici batrana, era
o femeie ca toate femeile, care plamadea un cozonac pentru ziua sfanta a
Craciunului, cu toata dragostea ei adunata de-a lungul timpului, pastrata in
amintiri, insuflata in copiii ei, conservata in zidurile casutei de la capatul
unei strazi ca oricare alta. Ochii ii straluceau de placerea acestei munci,
zambetul devenea din ce in ce mai mare, chipul i se luminase la gandul ca-i va
face fericiti pe cei dragi, ca le va vedea obrajii rosii si licarul din ochi.
Plamadea, plamadea, si coca aceea se
transforma, mainile preschimbau neinsufletitul in insufletit. Motanul deschisese cu totul ochii si isi
privea stapana cu atentie, urmarindu-i mainile rapide si viata care se scurgea
din ele in coca, nereusind insa sa o vlaguiasca pe femeie, ci reinnoindu-se
permanent in interiorul ei, ca un curent ce venea de undeva din adancuri si
ajungea in albie.
Ceva ii spunea ca tot astfel framantase si
Dumnezeu nimicul spre a zamisli lumea. Parca mainile Domnului se intruchipasera in mainile ei, iar suflarea
ei de oboseala aducea a suflarea lui Dumnezeu de viata. Cand termina, femeia
ofta peste coca framantata si aceasta prinse parca viata. Si motanul, care
privise totul cu ochii lui stralucitori, stiu ca din mainile femeii pornise
Craciunul care se simtea pe strada, Craciunul pe care il cautau toti in
magazine si in pagini de carte si pe care vroiau sa il cumpere de la
supermarket.
Autor:Marina
Ardelean
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu