Daca ne-am imagina o lume ,,a umerilor pe
care sa se planga”, cu siguranta nu am fi departe de a o crea. Iar acest lucru
ar fi realizabil deoarece, undeva, cineva se va oferi sa ne sara in ajutor.
Daca in ochii unora acest lucru ar parea o minune, pentru altii poate este doar
ordinea fireasca a lucrurilor. Dar ce se intampla in momentul in care
descoperim ca umarul pe care ne sprijinim nu este si mana care ne poate ridica?
Atunci cand vine vorba de relatii, ne confruntam deseori cu neputinta de a ajuta, dar si
acest aspect face parte din procesul de dezvoltare personala pe care il parcurgem.
Dorinta
de a ajuta
Dincolo
de agresorul care incearca sa se razbune doar pentru ca este ranit si dincolo
de victima care isi pleaca privirea in fata existentei, se afla si samburele
unui salvator. Acesta reprezinta partea fiecaruia dintre noi care
reactioneaza la durerea celorlalti. Este momentul in care dansul umerilor intra
in scena: unul face o pirueta si ii arata celui indurerat ca este necesar sa
privim partea frumoasa din orice experienta negativa, altul isi atinge usor pe
umar partenerul si il indeamna sa-l priveasca in ochii, altul aduce un
recitator de versuri pentru a-i aminti celui care sufera cum isi poate alina
tristetea. Si toti ceilalti parteneri de dans se bucura ca cineva este alaturi
de ei, aplaudandu-i.
Dar
de ce salvatorul nu poate salva?
La
finalul dansului umerilor, fiecare dintre parteneri constientiozeaza ca este
singur in fata experientei sale. Oricat de mult l-a ajutat celalalt, el nu este
decat un spectator. De aici inainte, personajele trebuie sa isi joace singure
rolurile.
Deseori
ne intrebam daca problema noastra consta in faptul ca nu vrem sa ajutam sau in
faptul ca nu vrem sa primim ajutorul. Intrebandu-ne asta, poate ca de fapt ne
indepartam de esenta problemei: ce facem cand vrem sa oferim ajutorul, dar stim
ca acesta nu ne apartine in totalitate?
Cum
ar trebui sa ne purtam in momentul in care cineva drag noua este atat de bolnav
incat stim ca nu-i putem alina suferinta? Cum ii dam un pas inainte prietenului
care si acum sufera din cauza unei despartiri cand el alege sa traiasca in
continuare din amintiri? Cum ajutam familia
altfel decat spunandu-I ca ,,ii vom fi alaturi la greu”? Cum ne ajutam
prietenii sa se iubeasca mai mult cand desi cer ajutorul, ei se ranesc in
continuare? Cat de subtila este granita intre detasare si implicare? Si mai
ales, cum putem accepta ca desi vrem sa facem totul pentru celalalt, viata lui
nu este in mainile noastre?
In
relatii, vulnerabilitatea celuilalt devine vulnerabilitatea noastra,
insa uneori lectia lui nu este si lectia noastra. Tocmai de aceea, chiar daca
avem reteta potrivita pentru situatia cu care se confrunta el, acesta nu poate
vedea la fel de limpede lucurile din simpul motiv ca experienta este deja
interiorizata. Nu doar o data ni s-a intamplat sa plangem sau sa-i strangem in
brate pe cei care isi impart suferinta cu noi, insa la un moment dat chiar si
cele mai frumoase cuvinte par sa nu se mai incadreze in contextul durerii.
Poate
ca cel mai dificil lucru este sa intelegem ca uneori ajutorul nu tine de noi
chiar daca persoana implicata este din familia noastra sau ne este foarte
draga. Poate ca de fapt fiecare personaj trebuie sa-si joace propriul dans,
chiar daca nici macar el nu isi cunoaste miscarile dinainte.
Dar acest lucru nu trebuie niciodata sa ne
impedice sa pasim alaturi de ceilalti atunci cand o putem face cu adevarat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu