Love is life

Iubirea ne deschide calea spre spiritualitate, spre armonia sufletelor si frumusetea universului, caci doar iubirea se daruie neconditionat, fara teama de sacrificiu si fara a pretinde nimic in schimb. Si astfel il inalta si il innobileaza pe om. „Cel ce nu iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu este iubire” spune apostolul Ioan

"Iubirea este inrudirea omului cu Dumnezeu.Ea uneste la maxim persoanele umane fara sa le confunde.In iubire se arata plenitudinea existentei."Dumitru Staniloae

17 aprilie 2013

Despre curaj – Unde fugim de noi insine?


 

Cand vorbim adesea despre curaj, avem tendinta de a proiecta aceast aspect mai mult sau mai putin evident in viata multora dintre noi in sfere greu accesibile si impenetrabile.

Afirmam despre o persoana ca are curaj in momentul in care alege sa calatoreasca singura in jurul lumii, isi risca viata pentru a salva pe cineva de la inec sau renunta la propria casnicie dupa multi ani de durere si intristare.

Cu siguranta exista o doza imensa de curaj in toate aceste exemple pe care le putem cataloga drept extreme, insa va propun o alta abordare despre curaj, din perspectiva unui om obisnuit.

In ultima perioada, mi-am observat diminetile. Apasatoare sau luminoase, toate imi transmiteau acelasi mesaj: ,,Grabeste-te!” de parca trebuia sa particip la un maraton, iar daca nu ajungeam la timp, pierdeam chiar startul si nu ma mai puteam bucura de cursa care abia incepea. Ma trezeam uitand sa multumesc pentru o noua zi, gustand din acea zi asa cum mananci in graba, fara a-i simti savoarea mancarii, ci doar finalitatea si poate chiar saturatia. Apoi salutam oamenii in graba, lucram in graba, ascultam in graba, vorbeam la telefon in graba, zambeam sau plangeam in graba…totul era o jumatate de masura deoarece in scurt timp, ,,trebuia” sa alerg catre un alt loc pe care aveam sa-l parasesc dupa putin timp…

Si intr-o zi m-am intrebat pur si simplu: Unde tot fug de mine insami? Spre ce alerg? Si mai ales, de ce imi grabesc ritmul vietii? De ce nu-i permit vietii sa respire si sa se odihneasca atunci cand este cazul sa o faca? De ce imi epuizez resursele doar pentru a face pe plac inca o data?

Tocmai de aceea vreau sa va vorbesc despre curaj. Deoarece, la un moment dat, dupa ce vartejul existentei incepe sa ne poarte in locuri de neimaginat, devine un act de curaj sa ne intoarcem la noi insine. Brusc, lucrul cel mai firesc din lume – acela de a fi tu – necesita o doza atat de mare de curaj incat este nevoie de asumare pentru a reusi sa ducem la bun sfarsit aceasta actiune.

Astfel, curajul este redefinit, insa din start pare a fi asezat intr-o pozitie de inferioritate. Lupta devine din ce in ce mai absurda in momentul in care observam ca ne inarmam pentru a realiza cele mai naturale lucruri cu putinta.

Tocmai de aceea vreau sa va vorbesc despre curaj. Deoarece avem nevoie de acest element de dezvoltare personala pentru a constientiza ca ne putem indeparta din intepenirea in care pasim in fiecare zi, traindu-ne vietile din ce in ce mai mecanice. Daca a privi blandetea ochilor persoanei iubite sau a spune ceea ce simtim cu adevarat au devenit farame de curaj ale timpului nostru, nu vreau sa ma intreb care va fi traiectoria pe care acest element o va avea de-a lungul timpului.

Intrinsec fiind, el asteapta sa iasa la suprafata pentru a imbratisa lupta, nu pentru a o purta…Poate ca in momentul in care alegem sa nu mai incaltam cei mai potriviti pantofi pentru a fugi de noi insine, in momentul in care nu ne mai salutam de parca am face cunostinta cu un strain, in momentul in care uitam sa lasam soarele sa ne arda pentru cateva secunde chipul morocanos pentru a-l inlocui cu o clipa de recunostinta, poate ca in momentul in care nu ne mai intoarcem spatele si ne privim direct si sincer in ochii sufletului, poate ca atunci, vom simti cu adevarat curajul de a fi vii, in deplinatatea fiintei noastre. Da, atunci vom fi trait.


 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu